Cand voi fi mare

Pretutindeni in jur vad oameni maturi, responsabili, care se iau in serios, asa cum se cuvine la varsta lor. In schimb, eu continuu sa ma simt, in adancul inimii mele, o fetita de 16 ani, care priveste cu uimire lumea si realizarile altora.

Nu sunt in stare sa ma fac mare cu adevarat. Am inca inocente de fecioara, rosesc cand aud o vorba nelalocul ei si ma schimb la fata atunci cand nu-mi convine ceva. Nici macar cu copiii mei nu ma simt ca un adult trecut prin viata, ci, mai degraba, ca un copil mai mare caruia i-au ramas in grija fratii mici, un copil cu raspunderi care-l fac sa se simta mandru si puternic, dar, foarte adesea, nepriceput.

Imi vine de multe ori sa spun: “Cand voi fi mare”… Dar apoi imi amintesc ca oamenii necunoscuti mi se adreseaza cu  ”doamna”, ca arareori ma tutuieste cineva de la bun inceput, ca fetita mea e deja in clasa a doua si ca astept cel de-al treilea copil. Ca am murit deja si-am inviat din dragoste de cateva ori, ca nu mai stiu sa plang cum plang copiii, cu seninatate, ci o fac cu obida si cu truda. Ca am riduri in coltul ochiului si cicatrice in coltul inimii.

Si, totusi, am o senzatie uimitoare ca viata mea nu a inceput inca. In fiecare seara, cand ma pregatesc de scris, ma simt ca o fetita in pragul bacalaureatului. In fiecare noapte, cand ma asez in pat, ma simt ca o mireasa aflata in noaptea nuntii. In fiece dimineata cand ma trezesc si pornesc spre o noua zi, ma rog ca azi sa invat ceva minunat, care sa ma ajute sa mai cresc un pic si, poate, sa ma invete ca, atunci cand voi fi mare, sa fiu fericita…

Cu ochii in lacrimi

Mi-am pastrat o buna parte din inocenta anilor tineri. Rosesc si acum daca se spune in preajma mea ceva care ma tulbura. Si mi se intampla adesea sa simt cum mi se umplu ochii de lacrimi in situatii peste care altii trec doar cu un zambet.

Lacrimez la filmele frumoase, la unele in care altii nu gasesc nimic atat de tulburator. Eu am plans, de exemplu, la al doilea Madagascar, la scena in care tatal-rege, care se dezisese de puiul lui de leu ajuns dansator, vine si danseaza alaturi de fiul lui renegat. La spectacolele splendide ma pomenesc, de fiecare data, cu ochii plini de lacrimi, asa cum am iesit de la regalul de dans irlandez al trupei lui Michael Flatley, sau de la concertul lui Al di Meola, sau de la Un Tango Más al lui Razvan Mazilu. Citesc cu greu finalurile marilor carti, pentru ca am privirea imapaienjenita de emotie. Si desi stiu ca Macondo se va spulbera in vant, lasandu-ma cu inima pustiita, la sfarsitul celor o suta de ani de singuratate, si desi stiu ca masina Ilenei si a lui Stefan se va prabusi in gol, ca sa le adaposteasca dragostea fara loc intr-o vesnica noapte de sanziene, eu intorc pagina catre final cu speranta ca, de data asta, un miracol va rescrie istoria literara, si eu voi plange, de data asta, de bucurie si de recunostinta.
Imi dau lacrimile si cand vad un aniversat emotionat, caruia i se canta, din tot sufletul, La multi ani. Si cand o mireasa intra in biserica. Si cand doi indragostiti care se tin de mana spun, pe rand, Da, daruindu-se unul altuia in fata lumii. Si cand, la miezul noptii dintre ani, am cui sa soptesc Te iubesc. Si cand imi asez fruntea pe icoana Fecioarei cu Pruncul si spun, fara cuvinte, o mie de rugaciuni deodata, si toate-mi sunt auzite. Si cand iubitul meu ma priveste in ochi si simt cum aerul vibreaza de dragostea noastra, si-n jur se sterg copacii, ca-n versul lui Nichita… Si cand gasesc pe blog, de la voi, cuvinte frumoase, urari din suflet, multumiri pentru o minune pentru care nu am niciun merit, dar la care sunt partasa, in fiecare zi.

Ne nastem fericiti?

Viata ni se da perfecta, fara cusur. Dar, undeva, pe parcurs, se ciobeste ceva. Cand avem ani fragezi, aflam ca nu traim vesnic. Apoi, musai, o nedreptate ne zgaltaie temeinic si ne arata ca lumea nu e inaltata pe temeliile corectitudinii. Si ne pierdem incocenta.

O data cu inocenta, lasam in paradisul copilariei si sperantele. Ne invatam sa fim tematori. Sa nu vorbim, desi am avea ceva de spus, pentru ca am mai patit-o o data. Am ridicat mana si am impartasit clasei cel mai onest gand al nostru, iar colegii au ras cu gura pana la urechi. Mai bine sa tacem. Dar ca sa nu parem, totusi, atat de timizi, deci slabi, in ochii celorlalti, si mai bine ne invatam sa facem din cand in cand cate o remarca cinica. Sa-l luam peste picior pe cel care a avut, totusi, curajul sa vorbeasca. Sa se invete minte. Si sa taca si el.

Ne punem masti, una peste alta. Una ca sa ne ascunda timiditatea si frica de judecata celor din jur. O alta ca sa le fim pe plac celorlalti, atunci cand avem nevoie. Fiindca nu ne-ar placea sa fim exclusi din toate grupurile. Asa ca scanam cu grija vecinatatile umane, si ne alipim cercului in care parca, parca am sti si noi sa ne prefacem ca suntem fericiti… Ne invatam sa spunem bancuri, ca sa ne fie cautata compania, sau avem mereu pregatita o povestioara amuzanta, neaparat despre noi insine, ca sa nu ramanem singuri la masa. Fiindca oamenilor le place sa rada. Si, cel mai la indemana e sa rada de altii.

Prima tradare din dragoste, prima suferinta din amor, ne obliga sa facem planuri care sa ne fereasca de durere. Sa inselam noi primii. Sa mintim noi mai intai. Si sa ne pastram la indemana, ca un as trist in maneca, o fosta iubire, pe care sa putem oricand s-o reactivam, tot cu o minciuna.

Si abia cand incepe sa ne doara stratul greu de masti, cand simtim ca nu mai putem respira sub atata prefacatorie, cand ne privim dimineata in oglinda si nu mai stim daca vedem in apele cu aburi femeia de succes care zambeste dulce ori de cate ori se simte privita sau aceea care suspina si vorbeste in somn, ne hotaram sa ne intoarcem la lucrurile simple. Sa spunem din nou adevarul. Sa traim ca si cum n-am muri niciodata. Sa vorbim ca si cum nu ne-ar judeca nimeni pe furis pentru vorbele noastre. Sa credem in povestea de azi pentru totdeauna, si sa ne aruncam in bratele dragostei fara sa ne pastram portite de iesire.

Doar dupa esecuri, si renuntari, si iubiri scurte si mintite, invatam sa ne iubim barbatul cu dragoste definitiva, asa cum nutrim pentru copiii nostri. Sa scoatem din gand amenintarea, asigurarea ieftina antisuferinta, ca daca iubirea asta nu merge, e plina lumea de barbati, de femei, si ca oricand ne putem combina, recombina, indragosti, reindragosti. Nu spunem asta niciodata pentru copiii nostri. Nu ne incolteste niciodata in minte gandul ca, daca astia nu ne asculta, infiem altii de la primul orfelinat.

Am scos mastile si m-am aratat lumii si dragostei mele asa cum sunt eu, cu adevarat. Cu timiditatile mele, cu slabiciunile mele. Cu frumusetile pe care le port in mine si cu adevarurile in care cred nesmintit. Cu vinile asumate din trecut, si cu iertarile mele bolnave pe care le duc cu mine. Cu sperantele la care nu vreau sa renunt. Nu sunt pe plac tuturor. Dar sunt libera. Nu mai joc niciun rol. Si abia in clipa in care ma resemnasem sa cred ca voi ramane vesnic singura, ca intoarcerea la inocenta ma va condamna la tristete, mi-am recuperat fericirea.