Atractii

Vezi cateodata o persoana de sex opus si stii clar ca exista intre voi o atractie. Inainte de a sti ceva despre el sau despre ea, inainte de a-i afla numele sau profesia, inainte sa te gandesti daca e singur sau are pe altcineva in viata, iti dai seama, intr-o strafulgerare de gand nesabuit, ca, daca ar fi sa ramaneti singuri pe o insula pustie ati putea sa salvati specia impreuna.

Acestia sunt oamenii alaturi de care ar trebui sa mergem mai departe intr-o relatie si in intreaga viata? Conteaza sa pornesti la drumul iubirii alaturi de un om care te atrage, care face aerul sa vibreze atunci cand esti in aceeasi incapere cu el, care are acea formula chimica irezistibila propriilor tale simturi? Sau, de fapt, atractia nu e decat o etapa trecatoare si nesemnificativa, o legatura care poate inoda destinele a doi oameni care, neavand nimic in comun, nu ar face altceva decat sa se incurce, unii pe altii, pentru o vreme?

Sunt oameni care cred doar in trainicia relatiilor construite incet si grijuliu, pas cu pas, gest cu gest, emotie cu emotie. Care pun una langa alta convingerile lor si construiesc din ele un mod de a privi catre viitor. Si sunt altii care inteleg prin iubire, prin viata, doar un sir de atractii, un sir de intalniri palpitante, o inlantuire de exercitii de sex-appeal. Dar adevarul este, ca intotdeauna, undeva la mijloc.

Dar numai intre intelepciune si simturi se asaza adevarata fericire. Punctul acela magic, in care toate se imbina in armonie, este, insa, extrem de greu de gasit, nu-i asa?

Mai intelepte decat noi

Mi se pare de multe ori ca animalele sunt mai intelepte decat oamenii. Le urmaresc  jocul lor relational, le privesc strecurandu-se printre pericole si ispite si mi se pare, cel mai adesea, ca o fac cu mult mai bine decat o facem noi in lumea noastra de homo sapiens sapiens.

In amintirea Negrutului meu pierdut, cumpar mereu mancare pentru caini si invit la masa orice patruped flamand care vine in vizita la mine. Cainii care au apucat sa vina o data, de doua ori, deja se instapanesc peste teritoriu si, data urmatoare cand apar prin preajma, alunga, cu simt de raspundere, orice alt animal care s-ar apropia de curtea noastra.

Incearca sa-si faca loc la blidele mele cu boabe un caine mare si natarau pe care il latra napraznic toti fartatii lui mult mai scunzi decat el. Sar pe el cate doi, trei caini care-i spun ca n-are ce cauta acolo. Cate unul indrazneste sa-l si muste, iar el se retrage putin, apoi revine, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Pana la urma, ceilalti caini se plictisesc de jocul nespornic al alungatului, si sfarsesc prin a-l lasa, macar pentru o vreme, cat sa ajunga si el la unul dintre castroanele pline.

Am observat ca animalele nu au orgolii. Ca isi urmeaza scopul, indiferent daca sunt respinse, alungate, muscate, certate. Ele se intorc, spasite sau vesele, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, printre ceilalti caini sau la aceiasi oameni, si-si vad mai departe de viata. Am bagat de seama ca isi iubesc stapanii chiar daca stapanii le cearta sau le bat, crezand ca, astfel, le fac educatie. Cainii se intorc si ling mana care a dat in ei, si-o fac cu atata devotament, incat oamenii ii iarta si-i iubesc din nou, in aceeasi secunda. Cainii sunt singurele fiinte care par sa-si fi insusit preceptul intoarcerii celuilalt obraz, chiar daca ei nu au obraz. Au doar un suflet nobil care, asezat peste lipsa lor de orgolii, le face foarte adesea sa para mai profunde si mai intelepte decat noi.