Ce intrebi prima data?

Desi pot parea bataioasa, de fapt, sunt foarte timida. Motivul pentru care raman adesea la distanta si nu ma amestec in multime sau in conversatii deja stranite de altii este nu acela ca nu imi plac oamenii, ci teama mea ca nu voi gasi cea mai buna, cea mai fireasca, cea mai placuta formula de a ma apropia de necunoscuti.

Nu stiu nici cum sa fac in asa fel, incat sa trec cat mai natural de la formulele de adresare protocolara la cele mai apropiate. Nu am gasit inca cea mai buna varianta de a indemna pe cineva care imi spune “dumneavoastra” sa mi se adreseze la persoana a doua singular si, pentru ca nu stiu cum sa tutuiesc pe cineva care nu-mi spune pe nume, prefer sa fiu si eu la fel de oficiala si sa raspund tot cu dumneavoastra, intr-un joc al amabilitatilor nesfarsite. Si, cel  mai adesea, inutile.

Mi-am amintit de curand cum, la reuniunile dansante din liceu, ne pregateam dinainte primele intrebari pe care sa le adresam partenerilor nostri necunoscuti. Pentru ca eram o clasa alcatuita numai din fete, primeam in vizita o clasa de baieti de la Liceul Militar si ne pomeneam 30 de baieti si 30 de fete, asezati fata in fata, intr-o sala unde nu puteam face altceva decat sa dansam si sa spunem lucruri superficiale, ca pentru o prima (si mai mult ca sigur ultima) conversatie. “Ce limbi straine studiezi?”, intrebam, intr-o veselie, si unii si ceilalti. “Iti place mai mult matematica sau romana?” era o alta intrebare care ne scotea din tacerea stanjenitoare. “Ai vazut filmul Cutare - si alegeam filmul care rula atunci sau tocmai rulase in cinematografele din oras”… Cei care reuseau sa inchege o conversatie mai acatarii schimbau si adresele, si promisiunea ca isi vor scrie…

De atunci incoace ma trezesc mereu in tot felul de contexte in care, intalnind oameni necunoscuti, nu stiu ce intrebare ne-ar putea aduce, cu adevarat, mai aproape. “De la ce publicatie esti?” e o intrebare folositoare, care tine loc celei de odinioara, “ce limbi straine studiezi?”. Insa eu as vrea sa stiu cu adevarat, fara tertipuri, daca exista o intrebare buna, o replica fireasca, in stare sa faca doi oameni sa se apropie unul de altul firesc si frumos, in asa fel, incat sa aiba sanse sa ramana prieteni sau sa se indragosteasca unul de celalalt. Nu, in niciun caz “cat e ceasul?”

Voi ce intrebati prima data cand intalniti pe cineva interesant? Sau ce ii spuneti? Sau cum il priviti?…

Cel dintai, cel de pe urma

Nu cred nici in onestitatea, nici in utilitatea clasamentelor. Stiu, insa, ca jurnalist, cat de audiate sunt, intotdeauna, articolele care asaza una peste alta personalitati din diverse domenii, dupa niste criterii care nu sunt niciodata explicate indeajuns.

Se fac topuri la inceput si la sfarsit de an. Se fac topuri la sarbatori si la aniversari. Si se fac topuri atunci cand simtim nevoia sa incingem o petrecere mare si sa impartim premii in stanga si-n dreapta.

An de an, revistele de specialitate editeaza cate un supliment dedicat celor mai frumoase femei din tara sau din lume, celor mai sexy barbati, celor mai frumoase fotografii, celor mai bogati businessmeni, celor mai stupide declaratii. Si, de fiecare data, demersul e primit cu aplauze, cu publicitate, cu interes.

Eu, insa, desi nu ma pot abtine sa le citesc cu nesat, continuu sa ma indoiesc de valoarea unor asemenea insiruiri. Sau de obiectivitatea lor. De exemplu, am asistat aseara la show-ul din Brasov, Romanian Music Awards. Am vazut artistii nominalizati, pasamite, in functie de numarul voturilor publicului, voturi care, insa, in mod straniu, pareau sa fi avut grija sa nu-i lase sa se catere in fruntea clasamentelor pe artistii apartinand unor case de discuri reprezentand televiziuni concurente. Dar aceasta este o poveste lunga si complicata, care nu poate ajunge decat la concluzia ca topurile sunt nedrepte in felul in care isi fac impartelile intre cel dintai si cel de pe urma.

Exista in interviuri o intrebare de care se teme orice interlocutor. O intrebare care iti cere sa alcatuiesti cel mai simplu, cel mai complex, cel mai ciudat, cel mai dureros top din lume: acela cu un singur loc. Daca in barca salvarii omenirii ai avea un singur loc, pe cine ai lua langa tine? Daca pe arca ta n-ar incapea, alaturi de tine, decat o singura persoana, pe cine ai alege dintre toti cei iubiti? Pentru ca interviurile sunt niste jocuri, pentru ca o asemenea alegere e doar pentru cei nebuni sau pentru cei peste masura de curajosi, de cele mai multe ori, interlocutorii refuza sa raspunda. Insa, in urma cu cinci, sase ani, intr-o emisiune, mi-a adresat cineva o asemenea intrebare. Si pentru ca eu am luat foarte in serios intalnirea cu moderatorul, mi-am oprit bataile inimii pentru o clipa si am raspuns: pe fetita mea, Ilona.  Dar pentru ca alegerea intre cei doi copii ai mei m-a durut, putin mai tarziu, i-am intors moderatorului intrebarea. “Iti cedez locul, ca sa-l poti lua si pe baietelul tau, Victor”, mi-a raspuns el, incercand sa ocoleasca raspunsul. Dar eu am insistat, reamintindu-i ca l-am luat in serios si i-am raspuns cu indrazneala, chiar daca nu mi-a fost usor. Si atunci a fost nevoit sa raspunda, desi tanara lui logodnica lui il privea drept in ochi de pe un scaun aflat chiar acolo, in studio: “pe tatal meu”. La scurt timp dupa aceea s-au despartit. Dintr-o mie de motive. Unul dintre ele a fost alegerea lui, intr-o situatie virtuala. Topurile sunt, uneori, nu doar nedrepte, ci si nemiloase.

Dincolo de asta, daca, totusi, ati avea curajul sa raspundeti la o asemenea intrebare… Pe cine ati lua cu voi pe arca avand un singur loc disponibil?

Asta am vrut sa fim?

Ma opresc din cand in cand si privesc inapoi peste umar la tineretile mele naive cand totul statea sub semnul lui “mai tarziu, cand va incepe viata…”

Ma revad in poze si in amintiri, ma regasesc in tot felul de senzatii si zvacnete de trairi, pe mine cea care nu incepuse, inca, de fapt, sa traiasca. Aveam doar un noian de planuri, o nemarginire de sperante si cateva obiective clare, de la care promisesem ca nu voi abdica: marea dragoste, familia perfecta, trei copii, casa cu gradina… Nu, nu aveam niciun fel de ambitii legate de cariera. Probabil ca daca as fi avut marele noroc sa gasesc din prima iubirea care sa imi fie de ajuns pentru totdeauna -  si poate ca prima iubire mi-ar fi fost de ajuns pentru totdeauna daca nu am fi fost atat de saraci, incat sa traim totul de azi pe maine - as fi ales, cu bucurie, sa fiu casnica. In cele mai indraznete vise ale mele ma vedeam scriitoare, dar, desigur, si planul asta era proiectat intr-un viitor atat de indepartat, incat nu banuiam nici gustul, nici parfumul, nici fosnetul primei carti.

Ma uit inapoi si ma intreb daca sunt ceea ce am vrut sa fiu. Daca aceasta e casa in care am visat sa stau si daca am familia perfecta. Daca acestea sunt cartile pe care trebuia sa le public si daca marea dragoste e, intr-adevar, cea pe care o traiesc. La unele intrebari raspund cu Da, la altele cu Nu. Si, dincolo de raspunsurile suportabile, raman intrebarile pe care nici nu indraznesc sa le formulez.

Cand privim in urma catre varsta cand inca faceam planuri, ne loveste nemilos intrebarea: Asta am vrut sa fim? Unii ne-am visat cosmonauti si am ajuns soferi. Altii am sperat sa fim pictori si am ajuns contabili…

Putem sa ne raspundem onest la intrebarea: ce-am vrut sa fim si ce-am ajuns? Iar daca putem, raspunsul ne doare sau ne aduce lumina in suflet?

Trei obiecte

Ce ai lua cu tine pe o insula pustie?… In ciuda faptului ca pare o intrebare cu iz copilaresc, raspunsurile sunt intotdeauna relevante.

Traim inconjurati de obiecte care ne par absolut indispensabile, iar cate un anunt precum cele facute in avion ne pun pe ganduri. De fiecare data cand urc intr-o aeronava, cate o stewardesa frumoasa sau cate un steward bine facut imi amintesc ca, in cazul unui incident, trebuie sa cobori din avion fara sa iei vreun obiect. Si, invariabil, gandul imi fuge la acea intrebare din interviuri: Ce ai lua cu tine pe o insula pustie? Din nesfarsirea de obiecte fara de care parem ca nu putem trai e clar ca sunt, totusi, unele mai pretioase decat altele.

Sigur ca exercitiul de imaginatie este nemilos. Cruzimea intrebarii nu echivaleaza, insa, cu aceea a indemnului de a alege dintre toate fiintele pamantului pe una singura pe care ai salva-o in cazul unui potop. E, categoric, cu mult mai greu sa alegi dintre cei pe care ii iubesti o singura fiinta pe care sa o poftesti in barca ta, decat sa cotrobai printre lucruri si sa decizi care ti-ar fi cele mai folositoare.

Daca ar fi sa aleg trei obiecte, doar trei, care sa imi insoteasca o ipotetica sedere in pustietate, probabil ca as alege o crema de protectie solara, un espressor de cafea si un laptop pe care sa pot sa scriu jurnalul singuratatii mele si sa indes carti si muzica. Cafeaua ar avea musai parfumul siteului nostru, iar pe laptop as aseza in primul rand “Un veac de singuratate” si apoi toate albumele lui Peter Gabriel, in speranta ca imi vor tine de urat pana ar veni sa ma salveze iubitul meu, fara de care nici Marquez nu-mi e de folos, nici Peter Gabriel nu-mi e de ajuns, si nici cuvintele din toate limbile popoarelor lumii nu-si mai au rostul…

Care sunt cele trei obiecte pe care le-ai lua cu tine, daca ar fi sa fii nevoit sa alegi? Stiu, e un exercitiu nebunesc si foarte curajos… Sa il facem impreuna si sa ne minunam de asemanarile dintre noi, sa ne bucuram de deosebirile care ne leaga…

Cand ai plans ultima oara si de ce?

Unii oameni plang mai mult de emotie decat de tristete. Sunt unii dintre noi care izbutesc sa isi stapaneasca orice durere si sa inghita nodul amar de tristete din gat, dar care nu-si pot infrana lacrimile nascute din bucurie sau din emotie frumoasa.

Daca stii cand plange un om si cat de capabil este sa-si stapaneasca lacrimile sau nu, cred eu ca poti sa intelegi destul de multe despre el. O destainuire legata de felul in care plange cineva iti vorbeste despre vulnerabilitatea lui, despre cat de dispus este sa se arate lumii asa cum este sau cat de invatat sa se ascunda. Asa ca eu asez mereu in interviurile mele intrebarea “Cand ai plans ultima oara si de ce?” si astept sa vad daca interlocutorul meu imi raspunde ca a plans cand a pierdut pe cineva drag sau cand i s-a intamplat ceva superb, ceva ce asteptase de multa vreme si, avand parte de o bucurie neasteptata, a izbucnit in lacrimi.

Eu nu sunt genul care plange in public atunci cand i se intampla cate un necaz, asa ca am plans pe furis, ascunsa prin cate un colt, cand mi-a murit cainele iubit sau cand am constatat ca inca o data am fost mintita, pacalita sau inselata. Dar de multe ori am lacrimat alaturi de cateva sute de oameni, in cate o sala de spectacol pe scena careia se intamplau fapte artistice a caror splendoare imi parea prea greu de indurat. Am plans de emotie la Peter Gabriel al meu si la Al Di Meola, la Pink si la Leonard Cohen, la Portretul lui Dorian Grey, cu Razvan Mazilu si Oana Cojocaru - dar si la Un Tango Mas, cu acelasi divin Razvan Mazilu, de data asta alaturi de Monica Petrica - , la filme frumoase precum Moulin Rouge, Restul e tacere sau City of Angels… Am plans cand am nascut-o pe Iza si am lacrimat pe furis cand ne-am cununat in biserica. Am plans cand am luat de la tipografie ultimul numar de Tango, cel in care am indraznit sa povestesc adevaruri despre care nu vorbisem niciodata, si am plans cand am auzit prima oara cantecul The Climb, cu Miley Cyrus - de i-am facut de rusine pe copiii mei care sunt la varsta la care nu vor sa planga niciodata ei de fata cu altii, cu atat mai putin mama lor…

Daca la intrebarea “cand ai ras ultima oara” raspunsul e simplu, putem raspunde cu totii ca ieri, cand am citit un banc bun, azi intreb cand ai plans ultima oara si de ce, asa cum ii intreb pe cei pe care ii intervievez. Numai ca, uneori, cei care stau cu reportofonul in fata nu spun adevarul. Noi, aici, in lumea autenticitatii cu parfum de cafea nu avem niciun motiv sa mintim.

Cine sunt eu?

Aud tot mai des - de la oameni care sustin ca au ajuns astazi la un echilibru cu ei insisi - ca intrebarea “Cine sunt eu?”, adresata intr-un moment de maxima onestitate, declanseaza adevarate revolutii in vietile celor care au curaj sa ii caute raspunsul. Si le dau dreptate.

M-am confruntat si eu, nu foarte demult, cu intalnirea cu intrebarea spinoasa si, destula vreme, nu am reusit sa gasesc adevaratul raspuns. De pe lista mea cu definitii uitasem sa trec ca sunt femeie si, o data cu mica mea omisiune, pierdusem din vedere si dreptul meu la dragoste, la ocrotire, chiar si la fericire. In schimb, daca ma intrebai cine sunt, ma grabeam sa insir titluri legate de profesie: Sunt jurnalist. Sunt scriitor. Sunt redactor-sef. Sunt director de editura. Si toate titulaturile le treceam la masculin, asa cum sunt ele scrise corect…

Mi-am gasit intre timp cateva raspunsuri care conteaza si m-am impacat cu toate celelalte, mai mult sau mai putin corecte, mai mult sau mai putin insemnate. Sunt femeie si nimic din ceea ce e femeiesc nu-mi e strain. Sunt, inainte de orice, femeie si mama. Sunt iubita si sotia omului langa care vreau sa traiesc. Sunt un om bun si onest. Iar daca dincolo de toate acestea raman si alte rosturi ale mele care merita sa fie luate in seama, accept si ma supun. Si doar din cand in cand indraznesc sa le amintesc celor de langa mine ca intrebarea “Cine sunt eu?”, adresata in mod onest, poate face minuni intr-o viata de om.

Jocul cu margele de sticla

Ajungem cu totii la aceleasi intelesuri. Unii mai curand, altii mai tarziu. Dar drumurile logicii intr-o viata de om se intersecteaza, inevitabil, in zona marilor adevaruri.

E precum jocul cu margele de sticla din cartea lui Hesse, in care toate stiintele si intelesurile umanitatii se impleteau intr-un joc abstract, destinat celor alesi.  In viata, insa, jocul e cu mult mai simplu si nu cere jucatorilor abilitati speciale. E nevoie doar de bun simt si de dorinta de a intelege cine suntem si incotro mergem.

Fac interviuri cu oameni insemnati, care traiesc pentru a aduce bucurie altora si pentru a trai ei insisi in bucurie si in rost adanc. Si descopar ca aproape toti au ajuns la aceleasi intelesuri, chiar daca au urmat alte cai. Unii s-au inaltat prin credinta, altii au urmat cursuri de autodezvoltare personala. Unii au urmat caile artei pana la durere, in timp ce altii au trait in sihastrie, pana cand s-au inteles pe ei insisi. Insa raspunsurile lor coincid, chiar daca intrebarile au fost puse altfel.

Dupa o lupta grea si dreapta cu neintelesurile, ajungem cu totii la revelatia ca dragostea ne salveaza de la moarte. Ca adevarata iubire nu conditioneaza, ci daruieste fara masura. Ca toleranta este o forma de noblete care se rasfrange, in primul rand, asupra celor care o practica si o accepta. Ca amanarile ne otravesc viata. Ca nimeni nu poate trai in minciuna. Ca tot ceea ce traim are un rost mai presus de curiozitatile noastre de fiecare zi. Ca suntem perfecti si ca doar viata traita gresit ne face sa  ne credem mici, lasi, neputinciosi. Insa noi suntem niste miracole ale lui Dumnezeu si, daca am reusi sa nu uitam asta in nicio secunda a vietii noastre, am avea mai multa grija de noi. Si am fi cu mult mai fericiti.