Ce ar trebui sa invete?

Copiii nostri invata la scoala despre multimi si fractii, fac spelling si religie, merg la cursuri de dans si de scrima. Dar ma intreb adesea daca nu-i conducem in directii tot mai gresite. Daca nu-i indepartam, cu ambitiile noastre de a-i vedea mereu premianti, de esente, de lucrurile cu adevarat insemnate.

Mi se intampla adesea sa le cer copiilor mei sa-si petreaca multe ore in fata caietelor sau a cartilor, cand poate ar fi cu mult mai de folos ca, in orele acelea, sa simta ca suntem o familie si ca dragostea noastra ii va apara de toate relele lumii. Insist sa invete sa schieze, pentru ca eu nu am invatat niciodata si asta ma face sa cred dintr-o data ca e important ca ei sa primeasca lucrurile la care eu nu am avut acces. Fiindca nu am avut sansa sa invat sa cant la niciun instrument, desi mi-as fi dorit, imi pun copiii sa ia lectii de pian de doua ori pe saptamana. Si pentru ca nu am avut niciodata patine cu rotile, cand toti ceilalti copii aveau, indes azi debaraua cu role de diverse modele, desi mi-e frica atunci cand ii vad alunecand incolo si incoace.

Revars asupra lor toate ambitiile mele nerealizate. As vrea sa ajunga Victor cantaret, Ilona actrita, ca sa ma instapanesc pe tot domeniul artistic la care n-am fost in stare sa ajung de una singura. As vrea si sa fie bogati si stapani pe ei insisi, ca sa nu treaca prin umilintele conditiei sarmane si nici prin incertitudinile care iti otravesc viata cu ezitari. Si atunci insist sa invete cate doua, trei limbi straine, sa ia note mari, sa studieze muzica, tenis, inot, pictura si dansuri, in speranta ca tot talmes-balmesul asta de invatatura le va deschide mai usor portile spre implinire.

Dar eu, in adancul inimii, stiu ca toti copiii ar trebui sa invete, mai temeinic decat orice altceva, regulile politetii profunde, normele discretiei care innobileaza. Toate formele respectului pentru munca si pentru frumos. Legea de a spune adevarul si numai adevarul si raspunderea de a fi oameni vrednici, care nu se dau deoparte atunci cand e greu.  Increderea ca dragostea e marea sansa a oamenilor de a fi fericiti. Curajul de a-si alege ca liman familia in care sa daruiasca si sa primeasca iubirea. Si abia apoi, daca se mai poate, engleza, pianul, desenul, tenisul sau artele martiale…

Scoala si lacrimile

Am plans in fiecare an inainte sa incep scoala. In seara de 14 septembrie - pentru ca, pe vremea mea, scolile incepeau intotdeauna pe 15- , udam perna si suspinam in gand ca nu vreau sa ma duc la scoala.

Asta nu m-a impiedicat sa fiu mereu premianta, sa nu ador cateva materii - si sa ma descurc cat de cat onorabil la celelalte - si sa nu ma indarjesc sa fac multe scoli, mai multe decat au facut toti cei din jurul meu. Si, totusi, as minti sa spun ca am iubit scoala. Si nici nu cred ca, intr-un exercitiu onest al memoriei, imi pot aduce aminte de cineva care o iubea cu adevarat.

Sigur ca sunt recunoscatoare pentru transformarile pe care anii de invatatura i-au nascut in mine. Stiu ca n-as fi putut ajunge sa vad si sa inteleg lumea daca nu as fi strabatut, cu truda, manuale care sa ma oblige sa gandesc si sa exersez curajul propriilor rationamente. Dar stiu si ca diferenta intre a iubi scoala si a iubi lumina invataturii e ca aceea dintre iubirea de biserica si credinta in Dumnezeu. Stiu ca, uneori, dascalii nu sunt daruiti cu har si n-au rabdare de ajuns sa vegheze sufletele fragede ale copiilor nostri. Stiu cat e de greu…

Asa ca inteleg tristetea de azi a copiilor mei si a tuturor copiilor lumii. Sterg lacrimile pruncilor mei care nu vor sa mearga la scoala, si-i iert, si-i incurajez, si-i sarut in somn, rugandu-ma sa le fie tuturor copiilor nostri inceputul de an cu noroc, si bland inceputul de toamna, si truda cu folos, si viata cu inteles adanc si fara de sfarsit.

Cine are carte are parte

Am crescut cu indemnul vechi in suflet, stiind ca, daca voi invata si voi da cartii toata dragostea de care ma simt in stare, bucuria se va intoarce asupra mea, inmiita.

Sunt fiica de agronom, si, chiar daca n-am avut bunici la tara, cum aveau toti colegii mei de clasa - pentru ca noi ne-am nascut si am crescut intr-o casuta stramta dintr-o mahala a Ploiestilor - am stiut mereu taine ale pamanturilor muncite. Stiam si ca vorba “cine are carte are parte” a venit de la impartirea pamanturilor. Cine avea carte - adica act de proprietate, hartie doveditoare - avea si partea lui de pamant pe care sa-l munceasca si sa-l iubeasca. Dar intelesul vorbelor s-a adancit, s-a schimbat, s-a innobilat. Apoi s-a golit de sens. Pentru ca ar fi absurd sa mai pretindem acum ca aceia care au diploma de studii inalte au parte de onoruri ale vietii mai alese decat cei care nu au studii deloc, insa au mostenit abilitati ale indraznelii sau talente care nu au nevoie de patalama. Si pentru ca marile puteri ale mintii, marile insusiri razbat si din lumi care nu au avut acces la calificari prea cocotate pe scara educationala, dar si pentru ca, oricum, in zilele noastre, studiile nu mai sunt un criteriu care sa-i diferentieze pe cei buni de cei modesti la puterea de a invata. Ca, in tara noastra, invatamantul particular a adus multa lumina, dar si multa vraiste in ordinea valorilor. Ca e admirabila dorinta oamenilor de a-si desavarsi pregatirea la orice varsta, dar ca e jalnica modalitatea prin care, o data ajunsi, contra cost, pe bancile scolilor care ii accepta oricat de loaze ar fi,  pentru ca trebuie sa-si colecteze taxele de undeva, se lupta sa-si ia diplomele copiind, si nu invatand, furand, si nu studiind. Si profesorii zilelor noastre se prefac ca nu-i vad, fiindca lupta inainte de toate pentru salariul lor, nu pentru elevarea spiritelor tinere.

Bineinteles ca, dincolo de masuratorile facute cu sublerele strambe ale lumii noastre exista, totusi, in indemnul apropierii de carte, un adevar care nu se va ponosi niciodata. Nu-mi amintesc sa-mi fi deschis vreodata usi diplomele mele de licente - nici nu-mi amintesc pe unde le-am azvarlit. Dar stiu sigur ca mi-au deschis ochii si sufletul cartile pe care le-am citit fie de buna voie, fie de frica nobila a examenelor. Ca tot ce stiu, tot ce sunt am devenit in operatiunea splendida de intorcere a milioane si milioane de file de carte, miliarde si miliarde de cuvinte cu talc si cu suflet pe care oamenii le-au asezat pe hartie intru devenirea noastra si a destinelor noastre. Ca fiecare carte pe care am strabatut-o mi-a facut parte de lumina, si de inteles, si de rost in plus pe pamant. Trec pe strazi si ma inchin in fata bisericilor, rugandu-ma pentru linistea inimii mele si a celor iubiti. Trec prin fata bibliotecilor si-a universitatilor mele si ma inclin pios, cu recunostinta, rugandu-ma sa daruiasca si altora bucuriile enorme, desavarsite, pe care eu le-am gasit intre coperte de carte, in miez de cuvant intelept.