M-am speriat si am plecat…

Cand am auzit de povestea unei actrite romance pe care, acum 40 de ani, un american indragostit nebuneste de ea a parasit-o, totusi, m-am gandit ca e ceva in neregula cu povestea lor. Insa de atunci incoace, ca un facut, aud mereu istorii asemanatoare.

“Cand m-a cerut de sotie, m-am speriat si am plecat”, spunea Vanessa Redgrave, prin intremediul personajului ei din Scrisori catre Julieta. Si, tot asa, de curand, am aflat ca pana si bunica mea a fugit, in adolescenta, de o poveste de dragoste pentru care, daca ar fi avut curaj de ajuns, ar fi schimbat destinul intregii familii.

O bucata de viata ne e teama de iubirile care ameninta sa fie prea mari, prea frumoase, si fugim de ele mancand pamantul. Nu ne simtim pregatiti pentru o raspundere eterna in fata unei singure inimi. Apoi, o alta bucata de viata, incercam sa vedem nemarginiri de iubire acolo unde nu sunt decat iluzii. Si vrem eternitati, desi oamenii pe care ii intalnim nu sunt pregatiti pentru ceva atat de maret. Si se sperie. Si pleaca…

Iar intr-un final, cand constatam ca povestile noastre n-au fost decat un lung sir de contratimpuri, incepem sa regretam iubirile dintai, acelea de care ne-am ingaduit sa ne speriem, convinsi ca viata ne va mai scoate in cale alte si alte iubiri. Dar nu e asa. Dragostea vine atat de rar, incat ar merita, atunci cand ni se iveste in cale, sa avem curajul de a ne urma inima. De a ne urma dragostea. Pana la capat si dincolo de el.

Pana la ce varsta?

In jurul meu aud adesea oameni care se uimesc de iubirile intalnite la 40 de ani. Care se crucesc afland de cele gasite la 50 de  ani. Care nu cred ca poti sa iti gasesti jumatatea de suflet la 60, sau la 70, sau la 80 de ani…

Insa povestea de iubire si asteptare din Dragostea in vremea holerei nu este doar o nascocire livresca. Exista si in viata adevarata, aceea asezata in fapte, nu doar in cuvinte, povesti de iubire care au tinut o viata intreaga. Sunt pretutindeni pe pamant femei care si-au asteptat pana la moarte sotul plecat pe front si altele care, dupa ce s-au indragostit in adolescenta, nu si-au mai putut lua gandul de la dragostea dintai. Exista barbati care au avut rabdare ca aleasa inimii lor sa se intoarca la ei. Si exista si oameni care au cunoscut mai multe iubiri trecatoare, insa, candva, in a doua parte a vietii, si-au aflat refugiul inimii pentru eternitate.

Pana la ce varsta se indragostesc oamenii? Exista un liman dincolo de care inima imbatraneste cu adevarat? Sau puterea de a ne indragosti ne este data pentru totdeauna, fara teama de riduri, fara spaima de moarte?

Eu cred ca exista o sansa pentru fiecare dintre cei care nu si-au gasit jumatatea si ca sansa asta nu tine cont de varste. Cred ca inima se poate imblanzi si innobila, prin iubire, la orice varsta. Si mai cred ca unii au noroc sa isi intalneasca marea dragoste de la primul sarut al adolescentei, iar altii sunt nevoiti sa o caute toata viata. Si sa o gaseasca mai tarziu. Insa nu prea tarziu. Pentru marile iubiri nu exista prea tarziu.

Pana unde iertam?

Mi se spune mereu ca prima dovada a iubirii intregi, neconditionate, este capacitatea de a ierta. Da, sunt gata sa iert ezitarile, gesturile grabite, micile uitari sau stangaciile care apar firesc, din cand in cand. Dar sunt si lucruri de neiertat intr-o iubire, nu-i asa?

Nu stiu inca daca e cazul sa iertam si minciunile. Pentru ca minciunile ascund intotdeauna in spatele lor niste intentii murdare, niste lucruri care pangaresc iubirea. De ce altfel ar trebui sa mintim, daca nu am avea ceva grav de mascat?

Sigur ca ni se intampla sa mintim in interesul cuplului. Sa mintim ca sa ii dam incredere celui de langa noi. Sa-i spunem ca e mai frumos si mai bun decat e in realitate… Sau e posibil sa mintim ca sa fugim de acasa inainte de aniversarea lui, vrand sa punem la cale cea mai grozava petrecere surpriza de care a avut parte vreodata… Dar imi par de neiertat minciunile care ascund legaturi cu alti oameni. Minciunile in spatele carora se afla legaturi sau obligatii secrete, taine tinute departe de urechile sau ochii celui langa care traim…

Si cu adevarat de nesuportat mi se par tradarile. Zvacnetele de dragoste indreptate catre altcineva. Imbratisarile furate. Experimentele amoroase comise departe de ochii celui care ne acorda dragostea si increderea sa. Cum as putea sa iert un barbat care, dupa ce m-a tradat cu altcineva ma mai si minte ca intre ei nu s-a intamplat nimic, ca sunt doar amici nevinovati si ca banuiala mea e nedreapta si dovedeste lispa de incredere in mine? De ce ai ierta o femeie care ti-a pus coarne si apoi a venit acasa, spunandu-ti ca a avut preocupari intelectuale si ca banuiala ta e nedreapta?

Privesc catre trecutul meu si catre trecutul barbatului meu si nu inteleg. Ne contrazicem, eu spunand ca poti sa ierti doar daca iubesti prea mult, asa cum cred ca am facut eu, el jurand ca doar daca nu iubesti deloc, asa cum spune ca a facut el…
Si incercam sa aflam pana unde ierti intr-o poveste de dragoste. Pana la primul gand tainuit? Pana la prima intalnire ascunsa? Pana la primul sarut ilicit? Pana dincolo de atingerea intreaga a trupurilor?

Raspunsurile dor, indiferent in ce ordine ar veni…

Sa fii gelos

Nu ii cred pe cei care spun ca nu au fost sau ca nu sunt niciodata gelosi, desi se considera indragostiti. Oricat de mare incredere ai avea in partenerul tau, oricat de sigur ai fi ca nu te va insela niciodata, e imposibil sa nu apara situatii care sa iti starneasca gelozia.

Sa fii gelos inseamna sa fii atent la felul in care iubita sau iubitul tau trec prin lume, sa observi reactiile celor care ii privesc si ii admira, sa nu fii nepasator la modul in care el isi priveste semenii. Sa fii gelos inseamna sa-ti pese, sa te doara clipele pe care le petrece fara tine, nu din dorinta de control, ci din nevoia aceea nebuneasca, frumoasa, pe care o au indragostitii, de a impartasi toate splendorile sau toate melancoliile lumii. Sa fii gelos inseamna sa vrei sa il aperi pe cel pe care il iubesti de privirile pofticioase, de gandurile necurate, de dorintele sau ispitele care l-ar face sa isi incalce promisiunile facute fata de sine insusi, inainte de toate, si abia apoi fata de tine.

Cred ca toti suntem gelosi atunci cand iubim. In viata fiecaruia se nasc motive de gelozie, venite dinspre un trecut care isi insereaza otravurile si in prezent sau dinspre un viitor posibil ce canta cu voce de sirena si ne cheama spre marea ispitelor… Ne-am invatat, insa, sa declaram ferm ca nu suntem gelosi, dintr-o igiena a relatiilor sociale de pe urma careia vrem sa parem cu totii mai senini, mai curati.

“Eu nu sunt gelos” e o declaratie din categoria celor care neaga zgarcenia, lacomia sau invidia. In realitate, insa, fiecare dintre noi e mai mult sau mai putin avar. Fiecare stie ca e viata e o lupta continua cu lacomia, cu invidia, cu ispita. E mai simplu si mai comod, totusi, sa nu ne recunoastem defectele nici macar atunci cand ramanem singuri in fata oglinzii. Si atunci negam fiecare slabiciune, crezand ca astfel o ucidem. Dar nu este asa…

Cand iubim, suntem gelosi. Si e firesc sa fie astfel. Iar daca nu mai iubim, dar am iubit candva, e la fel de firesc sa ne pese, sa ne doara, sa ne aducem aminte… Gresesc?

Piata Universitatii

Piata Universitatii inseamna studentia mea. Inseamna Ceasul la care ne dadeam intalnire in anii aceia - si nu-mi amintesc sa fi asteptat pe cineva in zadar, chiar daca, uneori, alesul pornirii mele romantice mai intarzia cate un minut, doua. Niciodata mai mult de 15…

Piata Universitatii inseamna, pentru mine, emotiile de dinainte de examen si naivitatea nemasurata a celor mai frumosi ani. Inseamna mersul alergat pe scarile din pasaj- scarile rulante nu functionau niciodata - si bucuria de-a putea trece intr-o clipa dintr-o parte in alta a pietei. Inseamna drumul de fiecare zi catre Filologie, trecand prin holurile Facultatii de Geologie, unde invata iubitul meu neintalnit inca. Si inseamna, mai presus de toate, bucuria nemasura pe care am trait-o in zilele Revolutiei din 1989, cand am simtit ca mi se ofera, la inceput de viata, sansa enorma, superba, mareata, de a imi implini destinul in libertate…

Vad stirile arzatoare despre Piata Universitatii si nu pot sa nu ma intorc in timp si sa retraiesc temeri, uimiri, sperante, asteptari. Si, totodata, nu ma pot opri sa gandesc ca au trecut, totusi, prea multi ani, ca sa mai avem nevoie sa ne cerem drepturile iesind in strada. Masura mi se pare la fel de barbara precum mariajele in care unul dintre soti vrea sa-l omoare pe celalalt, fiindca nu are curajul sa divorteze cu acte in regula.

Piata Universitatii ar trebui sa ramana doar un loc al iubirilor noastre dintai. Ca sa ne dam intalnire la Ceas. Si cei pe care ii asteptam sa vina mereu… Ati avut, vreodata, o intalnire la Universitate?

Totdeauna

Este un cuvant pe care ne ferim sa-l rostim. Ne temem de “totdeauna”, pentru ca maretia si forta lui ne coplesesc. Si atunci incercam sa gasim tertipuri de scapare. Sa-l conditionam putin. Sa stabilim ca este pentru totdeauna, doar daca…

Mi-a explicat cineva de curand ca oamenii isi iau in serios cuvantul atunci cand promit ca vor iubi pentru totdeauna. Numai ca. de fapt, iubirea lor dureaza atat cat ei sunt aceiasi. Apoi oamenii se schimba. El devine altcineva. Ea se preschimba intr-o alta fiinta. Si ca doar daca nu ne-am schimba in raport cu partenerul nostru sau daca am putea sa ne schimbam in acelasi timp si in aceeasi directie, in asa fel, incat sa crestem impreuna, iubirile noastre ar putea sa dureze la infinit.

“Eu, cel care sunt acum, promit sa te iubesc pentru totdeauna pe tine, cea care esti acum. Daca, insa, ma voi schimba sau daca tu te vei schimba, eternitatea juramantului nostru se va destrama de la sine.” Asa ar trebui sa sune un legamant onest, crud si mercantil ca un contract prenuptial. Insa, atunci cand ne indragostim, suntem convinsi ca vom ramane aceiasi pana la ultima bataie de inima. Ca vom fi vesnic naivi, indragostiti, efervescenti, patimasi, loiali, nepasatori la ispitele venite din afara cuplului.

Din pacate, doar cei puternici reusesc sa ramana aceiasi in iubirile lor. Si pentru ei, pentru cei admirabili si norocosi, cuvantul “totdeauna” are ecouri nobile si definitive. Pentru toti ceilalti…

Mai exista “totdeauna” in iubirile zilelor noastre?

Cea mai frumoasa varsta

La una dintre intalnirile mele cu prietenii, am incins o discutie legata de frumusetea varstelor. Eram acolo, in incapere, oameni tineri sau mai putin tineri. Maturi sau mai putin maturi. Si fiecare a avut propriile argumente.

O doamna draguta, trecuta de 50 de ani, ne-a povestit ca, pentru ea, anii cei mai frumosi au fost cand avea doar 20 de ani. Ca parintii ei traiau inca si o iubeau nespus, ca era si indeajuns de mare, cat sa se simta adulta si independenta, dar si suficient de tanara, cat sa isi pastreze intacta toata inocenta copilariei. Apoi viata s-a rostogolit cu repeziciune, si-a pierdut parintii pe neasteptate si, temandu-se de singuratate, s-a azvarlit intr-un mariaj care a chinuit-o alti 20 si ceva de ani. Cand s-a dezmeticit si a decis s-o ia de la capat de una singura, neavand copii, a simtit ca e, totusi, prea tarziu ca sa-si mai recupereze inocenta pierduta sau curajul de a lupta pentru fericirea ei. “Daca as putea da timpul inapoi, as vrea sa am iar 20 de ani”, a spus ea.

Prietena mea care tocmai a implinit 30 de ani a marturisit ca isi traieste, azi, cea mai frumoasa varsta. Ca se simte puternica, implinita, gata sa apere cum se cuvine dragostea mare si profunda pe care tocmai a gasit-o si sa se bucure de ea cu adevarat.

Eu am recunoscut ca, printr-o intamplare sau printr-un mers firesc al evolutiei, fericirea si linistea mi le-am gasit la 40 de ani. Iar o doamna de 60 m-a sustinut, povestind ca si ei i s-a intamplat la fel…

Apoi s-au iscat controversele. “Cei mai in varsta se uita dispretuitor catre tineri, pentru ca le invidiaza fragezimea, frumusetea, inocenta, indrazneala”, au zis cei care nu-si traisea decat vreun sfert de viata. “Cei tineri nu pricep aproape nimic din viata asta, doar fac greseli dupa greseli. Stim, fiindca asa am fost si noi”, au declarat cei trecuti de 40 de ani.

Eu as vrea sa am trupul de la 20 de ani, eleganta de la 30, dragostea de la 40, siguranta de la 50, tihna de la 60, celebritatea de la 70… Da, mi-e dor de anii de mai inainte, pentru ca eram, poate, mai frumoasa, mai agila, mai naiva, insa ma gandesc cu drag si speranta la anii batranetii care-mi vor confirma iubirea si rostul. Iar daca ar fi sa aleg intre trupul fara celulita, dar si fara de iubire, de odinioara, si cel plin de riduri care ma asteapta in viitor, ei, bine, daca a fi batrana inseamna sa-mi confirm ca am ales drumul cel bun, atunci cred ca as alege cu inima usoara.

Care a fost, pentru voi, cea mai frumoasa varsta de pana acum? Sau care credeti ca va fi?

Despre dragoste si alti demoni

“Despre ce scrii?” m-a intrebat directorul companiei care m-a invitat sa calatoresc dintr-o parte in alta a continentului, ca sa vad ultima lor inventie. Iar eu am raspuns: “Despre dragoste”…

“E o tema foarte buna”, mi-a raspuns el. “Aduce multi bani”, a completat. Iar eu nu am stiut sa duc conversatia mai departe.

Am amutit poate pentru ca nu am gandit niciodata ca as putea scrie despre dragoste pentru a face bani. Mai ales ca, de multa vreme, am impartit oamenii in doua categorii: cei care vor bani si cei care vor iubire, asezandu-ma pe mine, fara ezitari, in categoria din urma.

Eu cred ca nu poti, cautand raspunsuri despre iubire, sa gasesti altceva decat iubire. Cred ca exista oameni hamesiti dupa bani si oameni care tanjesc dupa implinirile inimii inainte de orice altceva pe pamant. Si mai cred ca aceia care scriu despre cautarea iubirii nu pot fi preocupati decat de stradaniile de a ne gasi si de a ne pastra povestile de dragoste cat mai departe de pericole, de ispite, de risipiri.

Nu incadrez dragostea in randul celorlalti demoni. Dimpotriva, Cred ca dragostea e cel mai bun lucru care ni se poate intampla. Si, daca suntem atenti, deschisi, vigilenti, poate fi cel mai durabil adevar al nostru.

A iubi, a ierta, a nu ierta

O prietena a mea mi-a marturisit ca isi iarta sotul care o insala, pentru ca il iubeste. Eu am sustinut ca, daca l-ar iubi cu adevarat, nu l-ar putea ierta.

Ne-am contrazis indelung, aducandu-ne argumente, povestind istorii din trecut si apeland la tot felul de exemple moralizatoare. “A iubi inseamna a ierta”, mi-a spus ea. Si i-am dat dreptate. Pentru ca stiu si eu ca dragostea inseamna iertare neconditionata. Inseamna generozitate, mila, bunatate. Dragostea inseamna sa il accepti pe cel de langa tine asa cum este, fara sa incerci sa il schimbi.

Numai ca eu cred si ca, atunci cand inseli, incalci cea dintai si cea mai insemnata regula a dragostei. Daca simti nevoia sa iti daruiesti inima si trupul unei alte fiinte si, mai mult, treci de la fantezie la fapta, anulezi, astfel, vechea ta relatie. Chiar daca nu ai curajul sa ii marturisesti - inca - partenerului si nici nu te incumeti sa faci drumul pana la tribunal, dincolo de tradarea cu gandul si cu trupul divortul isi cere, de la sine, drepturile. Si mai cred ca cineva care iubeste cu adevarat nu poate ierta tradarea, pentru simplul si clarul motiv ca, atunci cand esti indragostit, gandul ca acela pentru care traiesti si respiri isi imparte sufletul, trupul, atingerile, clipele de tandrete cu altcineva, nu poate fi decat de nesuportat.

Nu stiu cine are dreptate. Nu sunt in stare sa gasesc raspunsul adevarat la o intrebare care doare atat de tare, incat raspunsurile se abat singure de la drumul cel drept. Eu stiu ca nu as putea ierta tradarea, nici macar propria mea tradare n-as putea-o intelege si accepta. Desi stiu si ca, uneori, a iubi inseamna a ierta. Alteori, a nu ierta. Doar inima poate sa aleaga…

Suflete-pereche

Am invatat sa cred in sufletele-pereche in anii copilariei, nutriti din marile povesti de dragoste sau de prietenie ale lumii. Am inteles inca de atunci ca tine de noroc si de curaj deopotriva sa iti gasesti sufletul-pereche. Si sa il recunosti. Si sa-l pastrezi langa tine…

Am trait cu emotii la fel de adanci istoriile de iubire asezate in file de carte, precum pe cele de prietenie sau camaraderie pe viata si pe moarte consemnate in literatura lumii si a stelelor. I-am intalnit pe Tristan si Isolda in acelasi timp in care am dat cu sufletul peste cei patru muschetari si mi-am dat seama ca nu e obligatoriu sa-ti gasesti jumatatea de suflet intr-un cuplu, desi asa ne-am dori cu totii. Numai ca, uneori, daca nu avem atat de mult noroc, incat sa ne implinim inima si viata printr-o mare iubire, o iubire rotunda si desavarsita, ne putem inalta deasupra singuratatii dandu-ne sansa unei mari prietenii, a unei istorii de loialitate si onoare care sa ne innobileze si sa ne faca mai buni.

Apoi, pentru o vreme, mi-am trait viata ca si cum n-as fi stiut niciodata ce trebuie sa caut. Am mers prin viata cu ezitari, temandu-ma sa-mi asum riscuri, multumindu-ma cu iubiri fara aspiratii la eternitate. M-am consolat spunandu-mi ca, in jurul meu, cei mai multi dintre semeni se complac in relatii de fatada, ca mai toti dorm in pat cu un om, dar viseaza la altul, ca juramintele de iubire spuse in fata legiuitorilor nu coincid cu declaratiile de dragoste spuse la ceas de taina si ca, pana la urma, nu-i nicio rusine sa iubesti putin si apoi s-o iei de la capat.

Intre timp, mi-am recuperat credinta in sufletele-pereche. Ma oglindesc in omul de langa mine si stiu ca nicio alta intamplare nu ma va mai face sa ma ratacesc de la drumul in doi, chiar daca sunt convinsa ca pentru asta am nevoie de curajul si puterea de-a fi mereu treaza, atenta, deschisa, iubitoare, fidela, generoasa. E insa un exercitiu de care sunt mandra. Un exercitiu care ma tine in viata.

Credeti in sufletele-pereche?

Pagina urmatoare »