Iubirile mici din iubirea cea mare

Stiu ca, de-a lungul unei vieti, de-a latul unei casnicii, ni se intampla sa ne mai indragostim si de altii, cateodata. Chiar si traind o iubire mare si implinita, din cand in cand, in drumul nostru apar ispite. Iubiri mici. Indragostiri fierbinti.

Cum facem ca sa ne pastram dragostea de acasa? Cu ce forta, cu ce inima alungam povestile de iubire care ne ispitesc, care ne imbie, care ne dau senzatia ca am putea intineri si lua viata de la capat? Cum reusesc cei care traiesc o viata fara sa isi insele partenerul sa nu-si ciobeasca nici demnitatea, nici fidelitatea, nici onoarea?

Nu stiu daca aceasta este solutia viabila, dar este singura care mi-a trecut prin minte. I-am propus sotului meu sa ne impartasim tot ceea ce tine de tresaririle inimii. Sa vorbim despre tentatiile care ne-au aparut in cale si sa luptam impreuna sa le anihilam. Sa ne facem marturisiri de la primul zvacnet al inimii, cand inca nu e prea tarziu nici pentru adevar, nici pentru curaj, nici pentru uitare. Sa ne spunem totul, sa ne fim cei mai buni prieteni unul celuilalt.

Poate ca nu aceasta e calea. Poate ca, pur si simplu, iubind in fiecare clipa, ar trebui sa fim feriti de orice ademeniri. Poate ca ar trebui sa decretam odata pentru totdeauna legea fidelitatii absolute. Dar cred ca inima n-ar asculta-o… Si atunci? Cum ne ferim de iubirile mici din iubirea cea mare? Cum?

Primul sarut

Exista in istoria fiecarei iubiri un moment care a declansat setea de vesnicie. O privire. O imbratisare. Un zambet. O mangaiere. Un sarut. Exista in fiecare inceput de poveste o granita dincolo de care se petrece alunecarea inspre dragoste, inspre patima, inspre vis, inspre dorinta.

Am trait cateva iubiri care mi-au innobilat viata. Cateva iubiri care m-au obligat sa merg mai departe, sa ma inalt, sa ma transform in femeia care am vrut sa fiu dintotdeauna pentru barbatul pe care l-am asteptat si l-am visat. Iar daca e sa privesc inapoi, cu duiosie, imi pot aminti parfumul precis al secundei care a dezlantuit totul. Lumina unei fluturari din mana, la un capat de peron, intr-o gara de provincie. Fosnetul unei scrisori deschise cu graba, citite cu nesat. Ameteala unui sarut dat inainte de a cobori din masina pentru a pleca inspre o alta viata, inspre o alta dragoste la fel de mintita.

Intre nedragoste si dragoste sta intotdeauna o singura clipa. Aceea in care un cuvant iti atinge inima, un gest iti face respiratia sa stea in loc, o atingere te face sa simti ca poti din nou sa zbori, asa cum stiai candva, inainte de-a te naste. Intre dragoste si nedragoste stau un miliard de clipe in care ai timp sa cazi, sa arzi, sa te perpelesti in nelinisti, sa lupti, sa te umilesti, sa cersesti.

Imi amintesc de primul nostru sarut si imi iau viata de la capat, ori de cate ori vreau. E un exercitiu de iubire, de nemurire, pe care il fac, cu truda, in fiecare zi.

Cum au inceput iubirile voastre?

Ce facem cu amintirile?

As fi vrut sa traiesc o singura dragoste, sa impart viata cu un singur om care sa fie martorul tuturor implinirilor sau nedesavarsirilor mele. As fi vrut sa imi gasesc drumul inimii de la prima tresarire indragostita.

Dar nu e niciodata atat de simplu pe cat ne-am dori. Viata ne ademeneste pe cai intortocheate, folosindu-se de propriile noastre slabiciuni. Tineretea e, de cele mai multe ori, taramul incercarilor si, mai ales, al erorilor.

Stivuim in suflet istorii terminate abrupt si asezam una peste alta intamplari care apoi ne fac sa nu mai credem in sansele unei iubiri nemuritoare. Iar atunci cand, in sfarsit, gasim, totusi, dragostea cautata o viata, descoperind-o nu prin meritul nostru, ci prin mila soartei care se rastoarna intru noroc, nu mai suntem in stare sa ajungem la prospetimea credintei dintai.

Ce facem cu amintirile venite dinspre viata traita? Cum stergem din gand tradarile faptuite inainte de vreme, cum uitam ca omul pe care il iubim a mai iubit de o mie de ori inainte sa ajunga la noi? Cum spalam umbrele copacilor de parfumul saruturilor schimbate candva? Cum curatam filmele de amintirea mainii pe care am strans-o altadata, privindu-le? Cum facem trecutul sa devina trecut?

Eu, una, nu stiu.

Fara jumatati de masura

M-am intalnit ieri cu o doamna care mi-a spus, cu voce plina de emotie si recunostinta, ca si-a gasit dragostea abia dupa ce a ascultat sfatul pe care i l-am dat in urma cu cativa ani. Eu nu-mi aminteam in intregime conversatia noastra din acele vremuri, dar mi-am recunoscut principiile in evocarea ei.

Tineam minte ca  ne-am facut una alteia marturisiri cu ceva vreme in urma, cand ne-am plans una alteia de lipsa de loialitate a barbatilor pe care femeile singure i-ar putea intalni. Ea mi-a vorbit despre esecurile repetate de care a avut parte si de asteptarile ei inselate mai mereu. Si sunt sigura ca mi-a vorbit si despre felul ei de a rezista si de a merge mai departe, multumindu-se cu relatii doar pentru o vreme, cu relatii incomplete, din care sa-si ia doar ce-i prieste, doar ce-i convine.

Ea este cea care isi amintea si acum - eu uitasem - ca sfatul meu a venit nemilos, aproape nepoliticos. Ca i-am spus sa nu se multumeasca cu jumatati de masura. Ca i-am explicat ca, atata timp cat nu e pe de-a-ntregul libera si a nimanui nu poate atrage catre ea dragostea adevarata. Ca nici ea nu va fi cu adevarat deschisa  sa exploreze lumea, ca nimeni nu o va lua in seama pe de-a-ntregul daca va ramane atarnata de cate un rest de iubire, de cate un rebut de relatie. Si ca dupa un ragaz de convulsii, mi-a ascultat sfatul. Si abia apoi, dupa liniste, dupa tacere, dupa singuratate, a venit dragostea asteptata.

Asa mi s-a intamplat si mie si cred cu profunzime ca numai asa se poate intampla. Ca aceia care nu reusesc sa se desprinda din povesti mintite sunt cei care mai au de asteptat la poarta marilor iubiri. Ca aceia care se multumesc cu jumatati de masura vor primi doar sferturi de noroc. Ca trebuie sa indraznim mult, sa asteptam totul, ca sa primim ceea ce ne dorim.

O ultima victorie

Povestile noastre de amor, intinse pe o viata intreaga, au ceva din filmele cu criminali in serie. Asa cum ii vedem pe detectivi dand gres de mai multe ori si indarjindu-se sa salveze macar un ultim condamnat la moarte, tot asa ne straduim si noi sa salvam de la dezastru cate o ultima iubire.

Filmele cu nebuni ingeniosi care comit o crima dupa alta, lasand anchetatorilor diverse indicii greu de descifrat, merg pe acelasi tipar. Suferim cu totii vazand ca politistii dau gres o data, de doua ori, de trei ori, nefiind in stare sa inteleaga la timp despre ce era vorba in urmele lasate la locul faptei anterioare. Dar speram ca la un moment dat sirul erorilor sa ia sfarsit si macar un ultim condamnat sa fie salvat la timp. Si, in filmele cu scenaristi buni la suflet, asa se intampla.

In dragoste, indarjirea e la fel de dureroasa. Fiindca nu suntem in stare sa deslusim corect si la timp indiciile risipirii, iubirile ne mor, una dupa alta, sfasiindu-ne sufletul. Amorurile noastre cad, rand pe rand, prada acelorasi ticneli nemiloase si parca nu ajungem niciodata la timp ca sa salvam ceea ce am vrea din tot sufletul sa smulgem din ghearele pierzaniei. Dar finalul trebuie, trebuie sa fie unul bland, nu-i asa? Si-atunci luptam nebuneste sa punem capat macelului. Daca am fost in stare sa invatam ceva din semnele risipirilor anterioare, atunci avem dreptul de a face o ultima mare dragoste sa scape cu viata. Si atunci e ca si cum niciuna dintre caderile, mortile sau deznadejdile de mai inainte n-ar fi definitiva. Pentru ca o  ultima mare victorie anuleaza o mie de infrangeri.

Timp pentru fericire

Nu cred in iubirile fara timp. Nu dau credit fericirilor grabite. Nu proslavesc domnia clipei in detrimentul veacului. Eu cred ca avem nevoie de timp pentru toate lucrurile insemnate.

Povestea ieri Dori, intr-un comentariu captivant, despre descoperirea psihologilor care au demascat pacaleala pitita sub carcasa sintagmei “timp de calitate”, iar eu m-am bucurat sa constat ca intuitia mea nu m-a tradat de data aceasta. “Am terminat de citit si rumegat cartea lui Zig Zigler,  Secretul casniciei fericite, si am fost de acord cu el cand spunea ca expresia “timp de calitate” petrecut cu cei dragi este o utopie, nascocita de americani pentru a gasi o scuza oamenilor nevoiti sa lucreze cate 14 ore pe zi si care nu mai au timp pentru cei dragi” - a scris Dori. “E o aberatie sa te gandesti ca daca iti petreci doar 30 de minute pe zi cu familia, dar daca este “timp de calitate”, este ca si cum ai fi toata ziua acolo.”

Cred si eu acelasi lucru, de multa vreme, si experimentez pe propria-mi inima incercand sa vad cat de miloasa, sau de nemiloasa poate sa fie secunda in trecerea ei. Incerc sa comprim viata si sa indes truda si bucuria in cate-un cotlon de zi, insa de fiecare data constat ca, totusi, e nevoie de mai mult timp…

Cei trei copii ai mei au fost bolnavi de varicela, iar boala lor, manifestata mai intai la Victor, apoi la Iza si, intr-un final la Ilona, m-a obligat sa stau impreuna cu ei, acasa, mai mult decat am stat oricand in ultimii ani. I-am ingrijit cu dragoste si le-am vegheat cele cateva zile de febra, apoi am avut grija sa le oblojesc bubitele, sa le ung cu mixtura speciala de la farmacie, sa ii apar de frig si de infectii. Si sa ii distrez, ca sa nu se plictiseasca prea tare in exilul lor intins pe aproape o luna de zile.

A fost greu. Si a fost nespus de frumos. Am petrecut nopti de nesomn ingrijorat. Dar si zile de vindecare luminate de o bucurie fara margini. Am inventat impreuna jocuri si am reinvatat, unul langa celalalt, povesti pe care le credeam uitate. Iar dragostea noastra de adulti responsabili s-a facut, parca, si mai inalta, si mai puternica, sub amenintarea bolii, sub fericirea izbanzii ca am trecut cu bine si de incercarea asta.

Oricat de absurd ar suna, am sa-mi amintesc mereu de luna asta asezata sub semn contagios ca de o luna fericita. Ca de o luna in care am fost familie intreaga si unita, in care am trecut impreuna peste ce-a fost rau si am construit un bine consolator si durabil. O luna in care am descoperit ca nu exista mari adevaruri pripite. Pentru ca, din pacate  - sau din fericire?-  avem nevoie de timp pentru a fi fericiti.

De ce se destrama iubirile

Mi-a spus cineva ca dragostea nu are nicio legatura cu felul de a trai, cu rosturile vietii de zi cu zi, cu obligatiile, cu munca. Afirmatia sa venea ca replica la o poveste a mea in care spuneam ca, oricat de mult ai iubi pe cineva, daca se strica echilibrul cuplului, dragostea ajunge si ea sa se erodeze.

Oricat de mult as crede in maretia iubirii, mi-e imposibil sa cred ca poti iubi orbeste, la infinit, un om care minte. Sau un om care insala. Sau un om care isi arata, pana la urma, vicii ascunse, ori un caracter infect.

Stiu nenumarate cazuri de familii care s-au destramat chiar daca s-au asezat, la inceput, sub semnul unei iubiri frumoase, impartasite. Dar care au ajuns sa se certe din lipsa banilor sau din povara prea multor griji. Stiu cazuri in care unul, coplesit de prea multa munca, asista neputincios la inertia partenerului. Sau in care cineva se dedulcise la pacatul incurcaturilor extraconjugale. Sau unde, altcineva, n-a putut sa iasa de sub papucul mamei ori al fostei neveste plecate cu amantul. Iar mie mi se pare indreptatit ca, atunci cand vezi ca tragi singur la rame in barca in care merg mai multi, sa te intrebi daca, totusi, nu cumva esti in barca gresita.

Am cunoscut un barbat harnic si o femeie lenesa care, desi s-au iubit la inceput, au sfarsit prin a se desparti. Am vazut nenumarate cupluri in care cel fidel s-a saturat de amantlacurile partenerului. Am auzit de multe perechi in care doar unul isi asuma raspunderea pentru toate, iar celalalt ridica din umeri. Toate s-au destramat. Pentru ca o dragoste mare, durabila, intreaga inseamna mai mult decat un vertij al sentimentelor si dorintelor. Este, cu siguranta, emotie si atractie, patima si sensibilitate, inainte de toate. Dar, dincolo de asta, e admiratie. E respect. E increderea ca nu vei trece singur peste greutatile vietii. E un  parteneriat. E dorinta de a merge in aceeasi directie. E o singura poveste - si nu doua piese de teatru care s-au imbulzit, intamplator, pe aceeasi scena. Cand dragostea nu stie sa fie toate acestea laolalta, e greu de crezut ca va rezista, nu-i asa?

In acelasi timp?

Nu cred ca poti iubi doi barbati sau doua femei in acelasi timp. Stiu ca e posibil sa nu ai puterea sa-ti rupi legaturile cu doi oameni de care te-a legat viata, dar nu cred in doua iubiri paralele.

Am revazut aseara un fragment din filmul lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona, si m-am mirat din nou de naturaletea cu care doua femei imparteau acelasi barbat, iar el era convins nu doar ca le poate iubi pe amandoua deopotriva, ci si ca le poate face fericite si pe una si pe cealalta. Ruleaza pe HBO si un alt serial in care un mormon isi imparte cu gratie sufletul si trupul cu patru neveste. Dar, dincolo de imaginatia scenaristilor bine remunerati, recunosc ca eu insami traiesc intr-o lume in care cunosc multi barbati care spun ca-si iubesc si sotia si amanta, iar asta a devenit posibil pentru ca exista pe pamant destule femei care pretind si sunt convinse ca-si pot iubi in acelasi timp si sotul si alesul tarziu al inimii lor necumpatate si libere.

Am trait eu insami acelasi dileme. Am cazut chiar eu, de-a lungul vietii, in aceleasi capcane ale iubirii multiple. Am crezut cand un barbat mi-a spus ca ma iubeste la fel cum iubeste o alta femeie si ca e nedrept sa ii cer sa aleaga. Si am avut eu insami dreptul la ezitari, la neputinta de a alege, la lasitatea de a ma ascunde sub pretextul ca, in felul meu, iubesc doi barbati in acelasi timp.

Dar astazi nu mai admit gandul ca ar fi posibila o asemenea duplicitate. Intre timp, am avut norocul sa inteleg ca dragostea e ori intreaga si desavarsita, ori nu e deloc. Ca aceia care pot sa accepte sa-si imparta inima la doi si viata la patru nu iubesc, de fapt, pe nimeni cu adevarat. Ca ei confunda adesea obisnuinta, simtul raspunderii sau rutina intrata in sange cu un soi de iubire. Numai ca drumul pana la cea dintai iubire perfecta - dincolo de care niciun inteles ciuntit nu mai poate fi indurat - e pavat cu incercari ciudate, cu raspunsuri alambicate, cu solutii simple, prea simple si, obligatoriu, eronate.

Mari iubiri, finaluri triste?

Gasesc in intreaga literatura  a lumii, dar si in amintiri si istorii neasezate de nimeni in pagina,  mari iubiri cu finaluri nefericite. Si, totusi, in lumea asta care a consacrat dezastrele amoroase, eu continuu sa sper ca exista sanse pentru “totdeauna”.

Romeo nu a  ajuns la timp pentru a o salva pe Julieta. Tristan n-a putut s-o anunte pe Isolda ca traieste. Othello n-a reusit sa afle adevarul despre Desdemona lui. Apar mereu piedici in cale marilor indragostiti, ca si cum lumea intreaga ar complota impotriva celor care se iubesc cu adevarat.

Asa se intampla si in vietile noastre de zi cu zi? Auzeam mai demult povesti triste, in care parintii se asezau de-a curmezisul in calea iubirii fiicei sau fiului lor. In care, sub amenintarea cu dezmostenirea sau cu indepartarea de familie, isi convingeau odraslele ca vor veni si alte iubiri, cu parteneri mai potriviti, mai dezirabili. Mai instariti sau care n-au mai fost casatoriti inainte. N-am mai auzit de mult de asa ceva. In zilele noastre aud de tradari care au curmat iubiri care incepusera sub auspicii marete. De amantlacuri ieftine, carora unul dintre cei doi nu le-a putut rezista. Citesc despre accidente in care unul dintre cei doi s-a pierdut. Aflu despre blazari care au inabusit, incetul cu incetul, sentimente care au parut, odinioara, eterne. Si pretutindeni vad ca oamenii, o data ce se asaza intr-o poveste de dragoste, incep sa se comporte ca si cum dragostea partenerului li s-ar cuveni.

Ce se intampla,deci, cu marile iubiri in zilele noastre? Nu cunosc pe nimeni care sa-mi dea raspunsul, in afara celor care au, desigur, raspunsuri triste. Cum vin si raspunsurile fericite? Unde sa le caut? Pentru ca vreau, cu orice pret, sa le gasesc. Exista?