Pro si contra computer

Iubesc computerul. Urasc computerul. Nu pot sa traiesc fara el. Nu mai pot trai cu el. Suntem intr-o relatie de dragoste si ura, de dorinta si respingere, ca-ntr-o poveste de amor plina de patima si deznadejde.

Computerul face parte din viata mea si invat, in fiecare zi, sa iau tot ce e mai bun de la el. Cred ca stiu sa fac in asa fel, incat sa primesc doar lucrurile folositoare, insa imi este tot mai greu sa le explic copiilor ce sa caute si de ce anume sa se fereasca in apele involburate ale internetului.

Copiii mei adora jocurile si, recunosc, unele dintre ele sunt absolut splendide. Lumi intregi, fabuloase se deschid sub ochii lor uluiti, iar ei s-ar pierde cu orele, cu zilele, intre personajele pe care le adora si pe care le urmeaza cu credinta. Eu incerc sa fixez reguli, dar copiii mei uita adesea sa le respecte. Dramuiesc timpul, dar ma trezesc ca eu insami pricep ca nu, jocul nu se poate intrerupe atunci, in mijlocul drumului sau al aventurii. Si atunci ma revolt si ma gandesc ca ar fi fost mai bine sa nu fi existat nici computerele, nici internetul, nici jocurile… Dar nu uit niciodata sa ma intorc si sa imi amintesc cat de mult mi-au luminat si mi-au usurat viata. Cat de frumos s-au simplificat cautarile si descoperirile, cat de bogata e viata noastra conectata la vietile intregii planete. Si cat de multa dragoste am primit, primesc si vom primi cu totii din intalnirile mijlocite de computer, intalniri cu lumea intreaga si cu nemarginirea.

Greseli de parinti

Inainte sa nasc cel de-al treilea copil, am facut o lista de greseli comise dupa nasterea copiilor mai mari si mi-am dat cuvantul ca nu le voi repeta. Inainte ca fetita mea sa implineasca o luna, am incalcat deja jumate dintre ele, iar cealalta jumatate va fi, mai mult ca sigur, doborata si ea in curand.

Una dintre cererile fruntase de pe propria mea lista prevedea ca pruncul sa doarma intotdeauna, dar in-tot-dea-u-na, in camera sa. Stiu deja, de multa vreme, ca e bine si pentru parinti si pentru copii sa-si respecte unii altora intimitatea. Sa bata la usa atunci cand vor sa intre in camera altcuiva si sa respecte legea casei conform careia fiecare are culcusul lui si nu migreaza asa, dupa pofta fiecarui vis sau cosmar. Dar eu am petrecut ani multi de singuratate dormind in acelasi pat cu copiii cei mari, asa ca mi-e greu sa-i mai dezvat acum de obiceiul dulce si sa-i trimit in camerele lor. As fi putut sa jur, insa, ca voi aranja lucrurile corect si bine pentru fetita cea mica…

Am stabilit, dinainte sa vina pe lume, ca nu voi petrece nopti intregi cu copilul in brate si ca nu-l voi legana niciodata. Scrie in toate cartile ca, daca educi cumsecade bebelusul, lasandu-l sa urle o data, de doua ori, hai, de cinci-sase ori, azvarlit in patutul lui, a saptea oara se va invata ca ala ii e locul si va adormi, docil, fara sa mai protesteze.

“Nici suzeta nu o sa-i dau”, mi-am spus cu intonatie ferma, incat m-ar fi crezut oricine m-ar fi auzit.

Are rost sa va spun unde doarme Izuta? Pe o perna mare, smulsa din canapeaua din living si asezata in mijlocul patului nostru. Am petrecut primele nopti dormind noi, ghemuiti, pe patutul Ilonei din camera rozalie a fetitelor, apoi am abandonat impotrivirea si am luat-o in camera noastra. Adoarme leganata indelung pe brate de mama si de tata - pentru ca altfel se incapatana sa nu doarma deloc-  si tine, ca sa-i vina somnul mai repede, o suzetica roz asezata intre gingiutele ei adorabile - fiindca, daca nu ar fi tinut, ar fi emis un sir nesfarsit de “ua” sau “ue”, care ar fi istovit-o definitiv si pe ea, si pe noi.

Mi-am promis, demult, inainte sa nasc, ca nu o voi lasa sa se uite la desene animate, ca nu-i voi da sa manance niciodata hepimiluri, ca n-am sa-i permit sa se culce vreodata fara sa se spele pe dinti. Dar stiu deja, de pe acum, ca e doar cealalta parte a listei, care isi asteapta, rabdatoare, sansele marilor incalcari…