Draga jurnalule…

Incerc sa-mi notez in filele tale tot felul de intamplari care m-au facut sa tresar, sa ma mir, sa ma bucur sau sa ma intristez. Fiindca am constatat ca, daca nu notez, desi aproape intotdeauna sunt convinsa ca n-am sa uit niciodata prin ce am trecut si ce am simtit, totusi, constat, la foarte putina vreme, ca nu-mi mai amintesc absolut nimic.

Exista niste jurnale ale bebelusilor care se pot cumpara din comert. Sunt foarte folosite ca daruri pentru prima vizita facuta intr-o casa abia vizitata de barza sau pentru petrecerea de la botez. Cineva, un om intelept si cu spirit practic, a creat niste cartulii frumoase, cartonate, elegante, colorate in pasteluri prietenoase, in care parintii sunt invitati sa noteze cand s-a nascut puiul lor si cat cantarea la nastere, apoi cum a fost la prima baita, la prima intalnire cu fratii sau bunicii, la botez, la primul Craciun, la cea dintai aniversare. Pe fiecare fila pregatita pentru notatiile parintilor emotionati exista si loc pentru fotografii, pentru ca amintirea sa fie cat mai completa.

Am primit si eu cate un asemenea jurnal, la fiecare dintre copiii mei, insa nu am completat niciunul, niciodata. Probabil ca am trei cartulii stivuite undeva in dosul rafturilor de la biblioteca. Insa de curand m-a apucat febra reconstituirii. Deschisesem deja de pe la inceputul anului un jurnal dedicat mai intai Izei, apoi tuturor copiilor mei. Apoi mi-am dat seama ca nu pot pierde anii dintai ai maternitatii mele si am scos de prin cufere toate pozele, toate insemnarile, toate sms-urile, si am inceput sa le pun cap la cap, recompunand un jurnal al celor trei copii ai mei.

Pe masura ce scotocesc mai mult, imi dau seama cat de multe lucruri se uita, cat de multe se pierd. Si cat de iremediabila ar fi fost disparitia lor daca nu as fi facut acest efort cat sunt copiii inca mici, cat inca mai am o sansa sa adun textele mele dedicate lor si sa le pun cap la cap tresariri, revelatii, uluiri de mamica tanara. Si ma bucur ca m-am dezmeticit acum, inainte sa fie prea tarziu pentru a-mi aminti…

Draga jurnalule, iti multumesc ca ma ajuti sa raman mereu tanara, sa stiu cum m-am simtit intalnindu-mi copiii pentru intaia data…

Voi ati tinut vreodata un jurnal?

Buna, jurnalule!

Nu am tinut niciodata un jurnal. Mi-am notat sporadic, cate ceva, in cate o calatorie, dar cel mai adesea am pierdut caietul cu insemnari. Iar acum imi pare cumplit de rau de toate amintirile pe care le-am ratacit.

As fi vrut sa-mi fi notat undeva toate semnele indragostirilor mele, toate manifestarile iluziei crescande, toate simptomele nebuniei mele amoroase dand in clocot. As fi vrut sa transpun in cuvinte, cat inca erau proaspete, si manifestarile primelor indoieli, sa descriu gustul primelor lacrimi cat inca le simteam pe buze urma sarata si deznadajduita.

Imi pare rau ca nu am notat cu atentie, cu grija, toate culorile emotiilor mele din clipa in care am inceput sa simt in pantec o noua viata. Mi-e ciuda ca nu am fost in stare sa completez nici macar paginile cartilor pentru bebelusi, pe care le-am primit in dar de fiecare data cand am nascut, si care mi-ar fi ingaduit sa tin minte exact macar datele cand copiii au spus primul cuvant, cand au facut primul pas, cand le-a iesit primul dintisor.

Suntem prea mandri sa recunoastem ca vom uita… Iar atunci cand ne patrunde emotia enorma a cate unei intamplari miraculoase, suntem gata sa juram ca nu vom mai uita niciodata. Dar trec anii si ne luam cu viata si cu grijile fiecarei zile, cu visele fiecarei nopti, si ne dispar din minte nu doar datele la care ni s-au intamplat lucruri insemnate, ci si faptul ca le-am trait cu adevarat. Persista mai trainic amintirile rele, nemultumirile sau revoltele pe care n-am reusit sa le ostoim in noi.  Iar frumusetea se lasa mai repede furata de trecerea zilelor, memoria noastra e mai predispusa sa lase sa scape intamplarile bune, intalnirile dragi, evenimentele norocoase care ne-au marcat cate o zi, cate-un timp, cate-un anotimp… Si-atunci ar trebui sa avem curaj si sa notam in fiecare zi, asa cum vedem ca face cate-un personaj romantic din filmele americane: Buna, jurnalule! Azi am fost fericit…

Memoria ca pedeapsa

De cate ori ma intalnesc cu prieteni vechi, pe care nu i-am mai vazut de multa vreme, de cate ori ma intorc in casa in care am crescut si scotocesc prin sertare, imi amintesc de intamplari care pareau definitiv ingropate in memoria mea.

Mama mi-a amintit aseara ca, pe cand aveam doar vreo douazeci de ani, am fost nasa unei verisoare putin mai mici. Mai intai am negat. Dar, sub ploaia de amanunte, am fost nevoita sa recunosc ca memoria imi joaca feste. Mi-am gasit apoi explicatii: fata pe care am cununat-o in biserica a divortat in vreo cateva luni si foarte curand s-a recasatorit cu altcineva, avand cu totul si cu totul alti nanasi. In plus, eu nu eram maritata, asa ca n-am fost nasa in toata legea, conform traditiei, ci am facut in mod artificial pereche cu un baiat care nici macar nu era iubitul meu, era doar un amic, pe care am impresia ca nu l-am mai vazut niciodata de atunci. Si, cred ca cea mai profunda explicatie este ca, pe vremea aceea, nu credeam deloc in insemnatatea ceremoniei religioase, eram pe jumatate atee si mi se parea la indemana sa accept rolul de nasa doar ca sa-mi admire nuntasii silueta mladioasa si pamponul alb din piept.

In ciuda tuturor explicatiilor, uitarea mea ramane, totusi, paradoxala. A fost un moment insemnat, nasa nu am mai fost niciodata de atunci, iar in seara aceea ne-am distrat copios. Dar memoria ingroapa, selectiv, informatii de care nu mai ai nevoie sau pe care nu le mai accesezi. In schimb, nu reusesc deloc sa-mi sterg din minte niciunul dintre momentele neplacute ale trecutului meu, pe care le-am tezaurizat cu o indarjire demna de o cauza cu mult mai nobila. Stiu cu precizie toate raspunsurile gresite sau explicatiile prostesti pe care le-am dat in fata clasei si apoi am fost convinsa ca vor rade de mine, pana la sfarsitul vietii lor, toti colegii. Imi amintesc toate ocaziile in care m-am simtit nedreptatita de parintii mei si stiu exact de cate ori m-am certat cu sora mea care era mai tot timpul dominatoare. Stiu exact de cate ori am plans din iubire, de cate ori m-au inselat barbatii mei, si cat de tare m-au durut minciunile celor din jur, pe care nu sunt in stare sa le iert cu niciun chip. Umblu prin lume instelata de rani si cicatrice ale unor dureri trecute, in schimb am sters din memorie comori fabuloase de fericire, intamplari minunate ale unui trecut pe care, daca as fi in stare, l-as putea vedea si simti in toata splendoarea lui.

Nina Cassian si-a intitulat jurnalul vietii sale “Memoria ca zestre”. L-am citit cu ochi inlacrimati de emotie si suflet luminat de admiratie. Si am inteles ca trebuie sa invat sa-mi regasesc amintirile nu ca pedepse, ci ca pe daruri scumpe, care m-au facut sa fiu cea de azi. Sa scot de sub ruine lucrurile de pret, si sa ingrop de tot, cu iertare si buna stiinta, mizeriile de care nu mai am nevoie. Si sa merg mai departe, surazand cu indrazneala, cu zestrea mea de viata traita si inteleasa.

Jurnalul Oanei Pellea - publicarea unei bucati de carne

Romanii o iubesc pe Oana Pellea. Nu am mai vazut de mult o lansare de carte care sa adune o mare de oameni, asa cum a fost aseara - cand s-a pus in vanzare  Jurnalul actritei.

Oana Pellea anuntase o sesiune de autografe pentru ora 19.00, in Libraria Kretzulescu. Fanii autoarei, prietenii, admiratorii, spectatorii s-au adunat inainte ca ceasul sa bata ora anuntata si s-au asezat la cozi. Una pentru cumparat carti, alta pentru autografe… M-a tulburat atata dragoste, m-a emotionat. Si mi-a reconfirmat, fara sa fi fost nevoie, dreptul la admiratie fara masura pe care Oana Pellea si l-a castigat intr-o viata traita frumos, autentic, curajos.

Stand la coada la carti, am deschis volumul si am citit un fragment care mi-a facut inima sa stea in loc:

“Mai am un inger, il cheama Gabi Ferentz. Baiatul blond cu ochi albastri, slabut si cu dintii incalecati, ca si mine. Baiatul din clasele unu-opt, care la un colt de strada, vizavi de casa mea, mi-a spus intr-o iarna geroasa ca nu exista Mos Craciun. Stiu ca am izbucnit in plans, l-am palmuit peste matricola si am traversat strada printre masini.

Baiatul pe care nu-l cred nici azi si care mi-a spus o minciuna, pentru ca exista Mos Craciun. Nu l-am iertat niciodata. Nici in clasa a opta, cand imi facea curte, pentru ca tot imi aminteam ce-mi spusese. Si l-am pedepsit indragostindu-ma de cel mai bun prieten al lui. Stiu ca intr-o iarna cu miros de abur de tren, in semn ca ma placeau amandoi, mi-au adus pana acasa de la munte, unde fuseseram impreuna in excursie, un sabot de tren de vreo 20 de kilograme.

Baiatul Gabi, pe care l-am facut sa sufere din dragoste in a opta, a murit stupid in alta iarna, cativa ani mai tarziu. Nu stiu daca am avut de multe ori un asemenea sentiment de vinovatie fata de cineva. Si-l voi avea toata viata. Baiatul Gabi imi apare brusc in minte intotdeauna inainte de o intamplare fericita. Nu-mi da decat vesti bune si simt ca ma iubeste cu drag si acum. Iti multumesc, Gabi. Si iarta-ma. Dar n-ai avut dreptate, exista Mos Craciun. Si eu te iubesc.”

O data cu lacrimile, mi-a venit intelesul profund ca ne asteapta pe toti, intre filele cartii Oanei Pellea, un sir de revelatii care ne vor schimba viata. “Va multumesc si-mi cer iertare pentru inconstienta absoluta care m-a facut sa fiu de acord cu publicarea unei bucati de carne din mine”, a spus Oana Pellea. La capatul lecturii, eu stiu ca multi ii vor multumi pentru generozitate.      (foto: artista)