Scoala

E ultimul week-end de vacanta. Sunt ultimele noastre zile libere, zile aglomerate, in care ne pregatim -  cu frisoane, cu emotii, cu lacrimi, cu nerabdari, cu spaima, cu bucurie - pentru inceperea scolii.

Ca sa ne fie si mai grea despartirea de vara, anul acesta scoala incepe mai devreme decat in traditiile inimii noastre. Nu pe 15 septembrie, asa cum se naravisera sa creada toate calendarele, ci cu trei zile nepretuite mai inainte. Copiii mei cei mari asteapta in mod diferit intalnirea cu invatatoarea si colegii. Ilona e pregatita, avantata, nerabdatoare. Pentru ea, vacanta a fost lunga si nedreapta, pentru ca a tinut-o departe de prietenii cei mai buni. Victor, care abia acum incepe clasa intai, e nedumerit si sceptic. Insa, dintre toti, probabil ca eu sunt cea mai tulburata, pentru ca retraiesc, a nenumarata oara, razvratirile mele paradoxale de copil-model care uraste scoala.

Timp de vreo 20 de ani, din primul an de gradinita si pana cand am terminat facultatea, cu o seara inaintea inceperii scolii am adormit plangand de neputinta si de deznadejde. Trezitul dimineata devreme si rutina ascultarii si a invatarii mi se pareau, vazute cu ochii mei ametiti de splendorile verii, absolut de neacceptat. Si, totusi, odata intrata in joc, ma straduiam sa fiu cea mai buna, desi, recunosc, mersul la scoala nu a fost niciodata sportul meu preferat. Sunt, insa, astazi, atat de inteleapta, atat de lucida, incat sa stiu ca datorez invataturii toate lucrurile bune care mi s-au intamplat in viata si, toate esecurile - incapacitatii mele de a intelege si a deslusi la timp alte carti, alte axiome ale vietii. Prin scoala, prin lumina de pret a cuvantului, mi-am depasit conditia de fetita saraca, urata, neinteleasa si stiu astazi ca tristetea lacrimilor mele varsate in fiecare miez de septembrie a fost rasplatita, peste ani, cu asupra de masura.

E ultimul week-end inainte de scoala. Si stiu ca am sa adorm plangand, de dor, de recunostinta, de tristetea ca doi dintre copiii mei sunt elevi, de bucuria ca doi dintre copiii mei sunt elevi, asa cum am fost si eu inainte sa-mi incep drumul catre toate minunile vietii.

Cand te atinge o aripa de inger

Exista in viata fiecaruia dintre noi bucati de timp care nu seamana cu nimic din ce am trait pana atunci. Exista ore adanci, momente intense, clipe al caror ritm se schimba si se inalta peste regulile obisnuite.

Lucram in redactia unui cotidian si ma ocupam de tot ce putea fi cuprins, cat de cat, de mintea mea isteata. Scriam, de obicei, despre spectacole, festivaluri, concerte, dar, din cand in cand, atunci cand redactia, nu foarte populata, nu mai facea fata nevoilor de zi cu zi, preluam si cate o felie din treburile altor departamente- dupa principiul “daca-i ordin, cu placere”. Am scris de multe ori despre politica si am scris reportaje pe teme sociale. Am facut interviuri nu doar cu vedete, ci si cu medici, cu vraci sau cu crescatori de tipari. Am scris de vreo doua ori si despre meciurile de fotbal, despre cotele apelor Dunarii sau despre efectele deprecierii leului fata de dolar…

Se instapanise bine primavara anului 99 cand am primit, fara sa fiu anuntata dinainte, inca o misiune pentru care ma simteam absolut nepregatita. Venise Papa in Romania. Auzisem, oprindu-ma cate o secunda din alergatura mea de zi cu zi, ca e un eveniment insemnat pentru orice tara. Vazusem agitatia din oras si ma mirase graba cu care, aproape peste noapte, bulevardele Bucurestiului fusesera reasfaltate cum se cuvine. Dar n-as fi putut sa mint spunand ca ma incearca vreo nerabdare sau vreo emotie anume.  Preluasem din zbor ironiile legate de papamobil si nadajduiam sa vad doar la televizor cum s-a plimbat teleguta de cristal prin oras.

Asa ca porunca redactorului-sef m-a lovit in moalele ostenelii zidite in oase. Nu ma simteam in stare, dar trebuia sa plec chiar atunci si sa fac un reportaj despre reactia oamenilor la trecerea Papei prin Bucuresti.

“Unde ma duc eu, pe soarele asta?” bombaneam de zor, in timp ce cu o mana scotoceam dupa ochelarii negri si constatam ca nu-i am, iar cu cealalta imi turteam tampla gandindu-ma ca, evident, ma voi umple de pistrui fiindca nu m-am dat cu crema de soare inainte sa plec de acasa.

Nu mai stiu, acum, cate ore am stat sub un soare nemilos, asteptand sa vina masina transparenta. Nu mai stiu nici cate blasfemii am gandit sau am impartasit telefonic celor pe care i-am sunat ca sa-mi mai treaca plictiseala, nerabdarea si ciuda. Stiu doar ca nu aveam in minte ganduri prea cucernice atunci cand, dupa un ragaz nesfarsit al asteptarii, masina s-a apropiat.

Si, totusi, dincolo de momentul intalnirii, amintirile mele au in ele parfum de legenda si de vis trait cu ochii deschisi. Imi amintesc ca era cald, si s-a facut racoare. Ca plangea un copil, si a tacut. Ca era soare ars, si s-a facut lumina lina. Ca era aglomerat, si s-a facut loc pentru toti. Si imi mai amintesc ca bratul cu maneca alba s-a ridicat anume pentru mine, intr-un gest de binecuvantare care mi-a atins obrazul ca si cum si-ar fi luat zborul dintre noi un stol intreg de ingeri.

Asteptasem atatea ore sa scap de corvoada… Nu mai aveam rabdare sa vina mai curand, fiindca voiam sa rad de masinaria ciudata, sa critic imbulzeala fara noima. Numai ca parintele invesmantat in alb a trecut mai departe, iar in multimea amutita de emotie a ramas  o dara de dor. Pe drumul pe care il strabatuse s-a intins, ca o trena, o adiere senina si clara, un fosnet delicat si suav. Iar eu, atunci cand intr-o incercare ciudata de a ma dezmetici mai curand, am ridicat mana, sa-mi ating obrazul pe care-l simteam racorit de urma de zbor, am gasit acolo o suvita, subtire, de lacrima…

Cred ca nu mi s-a mai intamplat de atunci sa simt momente atat de intense. Amintirea mea nu a mai asezat, la fel, intr-un cocon de lumina, alte strafulgerari, alte trairi pe care sa le pot scoate fara ezitari din sipetul marilor revelatii. Dar stiu ca exista in viata fiecaruia dintre noi clipe adanci si adevaruri inalte. Exista momente care valoreaza cat ani intregi, ore care pretuiesc, uneori, cat o viata.

Care sunt amintirile voastre legate de cele mai intense momente petrecute vreodata? Care sunt povestile voastre adevarate in care timpul s-a oprit, iar miracolul a izbucnit catre inimi?

Va rog sa imi raspundeti onest si sa scrieti, punandu-va tot harul vostru in joc, povestile clipelor traite in ritmul marilor intamplari. Va astept alaturi, la http://www.coffeechat.ro/momente-intense/, cu premii, cu drag, cu bratele deschise.

Cand ai plans ultima oara si de ce?

Unii oameni plang mai mult de emotie decat de tristete. Sunt unii dintre noi care izbutesc sa isi stapaneasca orice durere si sa inghita nodul amar de tristete din gat, dar care nu-si pot infrana lacrimile nascute din bucurie sau din emotie frumoasa.

Daca stii cand plange un om si cat de capabil este sa-si stapaneasca lacrimile sau nu, cred eu ca poti sa intelegi destul de multe despre el. O destainuire legata de felul in care plange cineva iti vorbeste despre vulnerabilitatea lui, despre cat de dispus este sa se arate lumii asa cum este sau cat de invatat sa se ascunda. Asa ca eu asez mereu in interviurile mele intrebarea “Cand ai plans ultima oara si de ce?” si astept sa vad daca interlocutorul meu imi raspunde ca a plans cand a pierdut pe cineva drag sau cand i s-a intamplat ceva superb, ceva ce asteptase de multa vreme si, avand parte de o bucurie neasteptata, a izbucnit in lacrimi.

Eu nu sunt genul care plange in public atunci cand i se intampla cate un necaz, asa ca am plans pe furis, ascunsa prin cate un colt, cand mi-a murit cainele iubit sau cand am constatat ca inca o data am fost mintita, pacalita sau inselata. Dar de multe ori am lacrimat alaturi de cateva sute de oameni, in cate o sala de spectacol pe scena careia se intamplau fapte artistice a caror splendoare imi parea prea greu de indurat. Am plans de emotie la Peter Gabriel al meu si la Al Di Meola, la Pink si la Leonard Cohen, la Portretul lui Dorian Grey, cu Razvan Mazilu si Oana Cojocaru - dar si la Un Tango Mas, cu acelasi divin Razvan Mazilu, de data asta alaturi de Monica Petrica - , la filme frumoase precum Moulin Rouge, Restul e tacere sau City of Angels… Am plans cand am nascut-o pe Iza si am lacrimat pe furis cand ne-am cununat in biserica. Am plans cand am luat de la tipografie ultimul numar de Tango, cel in care am indraznit sa povestesc adevaruri despre care nu vorbisem niciodata, si am plans cand am auzit prima oara cantecul The Climb, cu Miley Cyrus - de i-am facut de rusine pe copiii mei care sunt la varsta la care nu vor sa planga niciodata ei de fata cu altii, cu atat mai putin mama lor…

Daca la intrebarea “cand ai ras ultima oara” raspunsul e simplu, putem raspunde cu totii ca ieri, cand am citit un banc bun, azi intreb cand ai plans ultima oara si de ce, asa cum ii intreb pe cei pe care ii intervievez. Numai ca, uneori, cei care stau cu reportofonul in fata nu spun adevarul. Noi, aici, in lumea autenticitatii cu parfum de cafea nu avem niciun motiv sa mintim.

Pentru cine plangem?

Am recitit de curand citatul celebru al lui Marquez: “Niciun barbat sau femeie din lumea asta nu merita lacrimile tale, iar acela care le merita nu te va face sa plangi”. Si m-am gandit cat de des si fara noima ne irosim lacrimile, cat de usor dam frau unei suferinte care, poate, nu e demna de noi.

Intreb de multe ori in interviurile mele “cand ai plans ultima oara si de ce?”. Sigur, in majoritatea cazurilor, am senzatia ca nu primesc raspunsuri pe de-a-ntregul oneste. Oamenii nu vorbesc cu usurinta despre lacrimile lor, pe care le varsa, cel mai adesea, din motive greu de recunoscut cu glas tare. Dar cei care imi raspund imi spun ca au plans la film, sau de mila cuiva, sau la moartea cuiva mai mult sau mai putin apropiat.

Aproape intotdeauna plangem pe furis. Ne inchidem in baie ca sa plangem dupa pofta inimii sau asteptam sa se lase noaptea si sa ne-nfundam hohotele in perna. Doar atunci cand umilinta sau furia ne ajung de neindurat, izbucnim in lacrimi pe strada sau in masina.

Cel mai adesea, de-a lungul vietii, am plans din deziluziile iubirii. Cand n-am mai putut suporta asteptarea, cand n-am mai putut rabda tradarea, cand nedragostea lui mi-a coplesit si ultimele ramasite de speranta, m-am refugiat in plans. Si, dupa nesfarsite rafale inlacrimate, parca m-am recules, mai spalata de zgura. Acum, privind in urma, regret fiecare lacrima varsata pentru oameni de care, poate, nu-mi mai aduc prea bine aminte. Dar atunci nu am putut sa fac altfel.

Am plans de rusine, atunci cand m-am simtit umilita pe nedrept. Am plans de neputinta, atunci cand m-am simtit legata de maini si de picioare in fata bolii, in fata mortii, in fata despartirilor inevitabile. Am plans de ciuda cand am ramas blocata in trafic. Dar am plans si de frumusete, de preaplin, cand maretia unei clipe m-a coplesit, cand splendoarea vreunei muzici mi-a taiat respiratia.

Sunt sigura ca lacrimile amare nu merita sa fie planse. Ca aceia care se bucura sa ne vada cu ochii in lacrimi n-ar merita sa ne vada deloc. Si, totusi, trebuie sa existe un rost mai presus de intelesurile noastre in plans, in hohot, in suferinta. Emil Cioran spunea ca “la Judecata de Apoi se vor cantari numai lacrimile”. Dar eu cred ca si mai curand, aici, pe pamant, lacrimile sunt indicii care ne conduc catre intelepciune, catre puterea de a fi mai buni, catre iertare. Dar poate ca ma insel…

Scoala si lacrimile

Am plans in fiecare an inainte sa incep scoala. In seara de 14 septembrie - pentru ca, pe vremea mea, scolile incepeau intotdeauna pe 15- , udam perna si suspinam in gand ca nu vreau sa ma duc la scoala.

Asta nu m-a impiedicat sa fiu mereu premianta, sa nu ador cateva materii - si sa ma descurc cat de cat onorabil la celelalte - si sa nu ma indarjesc sa fac multe scoli, mai multe decat au facut toti cei din jurul meu. Si, totusi, as minti sa spun ca am iubit scoala. Si nici nu cred ca, intr-un exercitiu onest al memoriei, imi pot aduce aminte de cineva care o iubea cu adevarat.

Sigur ca sunt recunoscatoare pentru transformarile pe care anii de invatatura i-au nascut in mine. Stiu ca n-as fi putut ajunge sa vad si sa inteleg lumea daca nu as fi strabatut, cu truda, manuale care sa ma oblige sa gandesc si sa exersez curajul propriilor rationamente. Dar stiu si ca diferenta intre a iubi scoala si a iubi lumina invataturii e ca aceea dintre iubirea de biserica si credinta in Dumnezeu. Stiu ca, uneori, dascalii nu sunt daruiti cu har si n-au rabdare de ajuns sa vegheze sufletele fragede ale copiilor nostri. Stiu cat e de greu…

Asa ca inteleg tristetea de azi a copiilor mei si a tuturor copiilor lumii. Sterg lacrimile pruncilor mei care nu vor sa mearga la scoala, si-i iert, si-i incurajez, si-i sarut in somn, rugandu-ma sa le fie tuturor copiilor nostri inceputul de an cu noroc, si bland inceputul de toamna, si truda cu folos, si viata cu inteles adanc si fara de sfarsit.