Nunta cu dar
Martie 8, 2010 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Am fost zilele trecute la o petrecere de casatorie. Nu chiar o nunta, pentru ca nu se fac nunti in postul Pastelui. Dar acolo lucrurile pareau sa decurga ca la o nunta obisnuita, iar mesenii se scotoceau in buzunare dupa bani.
Se pastreaza inca, inradacinata in noi, traditia conform careia trebuie sa dam oamenilor care se casatoresc cate un plic cu bani. Sau, daca nu, cate un obiect “pentru casa” care se dovedeste, cel mai adesea, complet inutil. Numai ca oamenii nu mai tin seama ca traditia nuntilor cu dar s-a nascut, probabil, pe vremea in care tinerii casatoriti aveau nevoie de un ajutor in viata. Aspirau sa-si cumpere casa. Sau masina. Sau televizor color. Iar cei care veneau la nunta lor, dupa ce beau, mancau si dansau, luau plicul umplut cu suma care sa acopere “tacamul” si-l indesau in buzunarul ginerelui. Apoi traiau cu senzatia ca au contribuit la fericirea viitoare a unei familii.
La cununia la care am fost, mirii nu erau la primul mariaj, nu aveau nevoie nici de casa, nici de masina, si, pe deasupra, anuntasera ca fac o simpla petrecere fara dar si fara cadouri, si nu o nunta ca-n povesti. Numai ca toti cei invitati se simteau obligati sa cotizeze in lei sau in valuta si sa se lupte cu impotrivirea mirilor care refuzau cu indarjire sa accepte plicurile.
Ne-a intrat in sange ideea ca, daca doi oameni se casatoresc, trebuie sa le oferim bani, iar daca nu avem buzunarele pline, nu indraznim sa calcam la o nunta. Chiar daca nu se mai striga darul ca pe vremuri, cand unul dintre muzicanti sau chiar nasul mergea de la o masa la alta si anunta cu glas tare ce suma a dat fiecare mesean (cei care trimiteau bani, fara sa fi venit la nunta, beneficiau de strigarea numelui cu precizarea “n-a mancat, n-a baut”), tot nu ni se pare firesc sa ne limitam la urarile de casa de piatra. Nu mai danseaza nimeni numai pentru norocul celor care s-au casatorit, probabil pentru ca nu mai crede nimeni in casatorie ca gest de iubire si pas spre fericire. Insa eu ma gandesc ca mai sunt, totusi, oameni care se iubesc atat de mult, incat nu au nicio indoiala ca vor ramane impreuna mereu. Si atunci fac totul asa cum s-ar cuveni, dupa legile pamantului si ale cerului, fara sa aiba nevoie de dar.