Liber sa fii tu insuti

Observ, din felul in care evolueaza copiii mei si din amintirile despre mine insami, cat de complicat, de sinuos, de lung e drumul catre noi insine. Cat de dependenti suntem de parerile celorlalti si cat de greu e sa ne dam dreptul de a fi cine vrem sa fim.

Eu cred, insa, ca ne nastem cu totul si cu totul liberi. Ca venim pe lume senini si lipsiti de rusini, ca suntem proiectati sa ne pese de bucuriile si de implinirile noastre, si nu de ceea ce vor crede cei din jur despre noi. Numai ca intalnirea cu altii se preschimba, inevitabil, intr-un soi de pedeapsa. Nu trebuie sa ii deranjam pe cei de langa noi. Nu e frumos ce facem. Nu se cuvine sa fim asa cum suntem. Nu avem voie sa facem de fata cu altii o gramada de lucruri ingaduite in singuratate.

Cu cat mai repede ne insusim sirul de restrictii, cu atat mai educati, mai cuminti si mai destepti vom fi considerati. Parintii vor fi mandri de noi. Si abia mai tarziu, cand vor baga de seama ca nu suntem fericiti, vor incerca sa ne aduca aminte ca ne-am nascut liberi si ca meritam sa ne straduim mai mult sa fim noi insine.

Nu stiu unde se face greseala. Nu stiu excat unde intervine ruptura. Pe fetita mea cea mare o stanjeneste dezinvoltura baietelului meu. Pe baietelul meu il deranjeaza scenele din filme in care oamenii se saruta. Fetita mea cea mica e inca libera de parerile celorlalti, dar, incet-incet, o s-o obligam si pe ea sa renunte la multe insusiri pretioase, ca sa nu supere oamenii straini si ca sa ne dea tot noua sansa, mai tarziu, sa incercam sa ii marturisim ca am gresit… Intre libertatea fata de tine si politetea fata de altii e o granita sinuoasa, periculoasa, plina de capcane. Iar de felul in care invata sa o trecem si intr-o parte si in cealalta depinde fericirea noastra.

Live like horses

Ascult mereu un cantec al lui Elton John si al lui Luciano Pavarotti care se numeste Live Like Horses. Vivrem comme cavalli. Nu stiu sa traduc la fel de sonor in limba romana, in care parca nu incap nici expresia, nici ideea de a trai precum caii…

Poate pentru ca, pre limba noastra, n-am avut parte, in ultimele milenii, de cai liberi. Poate pentru ca, in destinul nostru inseuat, nu mai e loc de doruri de fuga neingradita. Poate pentru ca e un cantec gandit de alti oameni, nascuti si crescuti in libertate, nu ca noi, cei dresati de regulile absurde ale comunismului si invatati sa ne temem de viata de dincolo de gardul de fier.

Si, totusi, desi stiu ca n-am sa pot traduce niciodata pana la capat nici versurile, nici sonoritatile, nici inflexiunile divine ale cantecului, ma regasesc in el intr-un fel straniu si tulburator, intr-o maniera rascolitoare, profunda, definitiva. Pentru ca ma obliga sa ma gandesc la propria mea libertate. La propriile mele razvratiri.

Live like horses. Vivrem comme cavalli. Liberi dai recinti di ferro… Sa traim in libertate. Sa traim iubind si crezand, sa traim indraznind, sperand, asteptand…

Cine poate banui, cu adevarat, cum tresare sufletul unui cal care n-a fost niciodata ingenunchiat? Ce inseamna pentru voi libertatea?

http://www.youtube.com/watch?v=zw_gEpGqnqQ

Am trait sa o vedem si pe asta!

In anii adolescentei noastre, cand comunismul parea fara sfarsit, iar Occidentul ni se arata ca fiind de neatins, ne-am imaginat intr-o seara, la un ceai danasant, cum ar fi daca am avea sansa sa ascultam pe viu muzica aceea grozava, care curgea din faldurile benzii de magnetofon.

Exercitiul nostru de imaginatie ne-a starnit toate entuziasmele. Ne-am concentrat sa gasim cele mai bune locatii pentru ca Phoenix - pe care urma sa-i aducem inapoi in tara - sa poata sustine un concert fabulos. Apoi, rand pe rand, am gasit spatii potrivite si pentru Dire Straits, si pentru Rolling Stones, si pentru Pink Floyd, si  pentru AC/DC…

Am vorbit, acum douazeci si ceva de ani, despre posibilitatea de  a-i vedea si de a-i asculta live pe monstrii sacri ai muzicii lumii, cu dezinvoltura cu care ne-am imagina ce-am face daca am ajunge pe luna sau intr-o calatorie intergalactica. Ne-a fost drag sa tesem dantelarii de imagini si de sperante si am facut-o cu degajarea pe care o ai atunci cand incalci granitele imposibilului. Dar viata a fost buna cu noi si s-a rasturnat astfel, incat ceea ce parea odinioara un vis indraznet, azi a devenit realitate.

I-am vazut aseara pe australienii fabulosi de la AC/DC si mi s-a parut ca oricat d egrea ne-ar fi viata in tara asta, totusi, macar din cand in cand, ne sunt date bucurii nemasurate. Mi-am amintit de anii saraci cand stateam in caminul 6 Martie, cate 4 fete in camere care nu aveau nicio priza. Ascultam muzica doar daca ne luam casetofonul subsuoara si mergeam in camarutele de pe hol pe care le numeam “oficii”. Tot acolo, in singurele spatii prevazute cu priza, ne luam craticioarele cu ceara maro si o topeam, apoi o intindeam pe picioare cu o coada de lingura de lemn, pentru ca era mult prea scump pentru posibilitatile noastre sa mergem la cosmetica…

Am uitat de anii cu surogat de cafea si cu pacaleala de libertate. Azi ascultam AC/DC in Piata Constitutiei si ne pregatim sa ii intampinam pe Bob Dylan, Elton John sau Eric Clapton. Si, oricat de grea ne-ar fi viata pe vreme de criza - bucuriile asteptate o viata, surprizele muzicii, ale artei, ne oblojesc nelinistile, ne fac sa ne simtim, macar pentru cate un ceas, doua, cu adevarat fericiti.

Adevarul care ne face liberi

Nu-mi amintesc cand am inceput sa spun adevarul despre mine, dar tin minte perfect senzatia de eliberare pe care am trait-o cand am realizat ca nu mai am nimic de ascuns. Nu cred neaparat ca trebuie sa spunem absolut totul despre noi si gandurile noastre, dar stiu sigur ca minciuna dauneaza grav libertatii.

Am mintit ani la randul, consecvent si indarjit. In toti anii de scoala m-am prefacut ca nu-mi pasa ca sunt o fata saraca si am jucat, cabotin, rolul nonconformistei, desi tanjeam, ca toti copiii, sa fiu in randul lumii, sa trec neobservata, sa fiu poftita in orice grup. Dar nu eram.

Dupa ce am intrat la facultate, ani la rand mi-am mintit tatal ca nu fumez. Ajunsesem sa evit sa merg acasa la sfarsitul de saptamana, fiindca ma stanjenea faptul ca trebuia sa ma ascund prin diverse cotloane ca sa-mi aprind tigara. I-am marturisit meteahna mea abia in ziua in care m-am maritat si, tot in ziua nuntii, am fumat prima data de fata cu el. Nu atunci, ci mai tarziu, tata mi-a dezvaluit ca stia de mult ca ii ascund viciul atat de nepotrivit cu o fata finuta si dulce ca mine, dar ca s-a gandit intotdeauna ca, daca macar ma feresc de el, o sa fumez mai putin…

Si au urmat anii minciunii conjugale. Anii in care ma prefaceam ca sunt vie, desi eu ma simteam ca si cum as fi murit de mult. Anii in care jucam rolul celei careia ii pasa de bunul mers al familiei, desi fiecare pas, fiecare gest, fiecare stradanie imi ajunsese o corvoada. Anii in care ma minteam chiar si pe mine insami, spunandu-mi ca vor repara copiii nostri inocenti ceea ce noi, doi adulti plini de vini, nu mai putem drege.

N-am mai avut apoi decat zvacnete spre minciuna. Nu m-am mai lasat prinsa cu anii in capcane. Au venit iubirile mintite si dezamagirile prost mascate. Dar am mers mai departe, le-am vindecat cat am putut de repede si, candva, nu mai stiu cand, am inceput sa spun adevarul. Si, dintr-o data, nimic nu a mai fost la fel.

Nu-mi mai e teama ca ar putea rade de mine oameni care ar afla ca am fost saraca, urata, si ca am iubit prea mult barbati care m-au iubit prea putin. Nu-mi mai pasa deloc ca cineva s-ar mira ca am fost lasa si ca teama de singuratate m-a impins catre compromisuri oribile. Nu-mi mai e frica sa aflu ce susotesc pe la spate oameni care stiu ca am plans de ciuda si de rusine, ca am fost inselata si ca am inselat, ca m-am facut ca nu vad si ca nu aud lucruri pe care le-ar fi vazut orbii, le-ar fi deslusit surzii… Pentru ca, intr-o buna zi, am spus chiar eu cine sunt si ce sunt. Mi-am marturisit in fata oamenilor pacatele de la inceput si pana la sfarsit si am cerut sa fiu iertata. Si, cu sau fara iertarea lumii, dincolo de adevar am devenit un om liber.

Libertate si bani

Mi-am spus de foarte multe ori ca a avea o relatie corecta cu banii este o forma de a-ti asigura libertatea. Si totusi, nu o data, am constatat ca, de fapt, banii te pot ingradi.

In momentul in care incepi sa acorzi banilor importanta cuvenita, trebuie sa inveti sa-i pretuiesti. Sa-i pastrezi. Sa nu-i mai risipesti. Am observat cu atentie oamenii instariti care mi-au iesit, de-a lungul vremii, in cale, si am vazut ca toti, fara nicio exceptie, sunt fapturi cumpatate, care nu cheltuiesc cu usurinta niciun leu. Si m-am gandit, de fiecare data, ca primul pas spre bogatie e sa inveti sa nu mai risipesti banii.

Dar eu am fost un copil sarac, care si-a transformat neputinta de-a schimba conditia materiala a familiei sale intr-o virtute a celor alesi. Mi-am proiectat mintea in asa fel, incat sa ma consider mai poeta, daca aveam haine mai ponosite decat ale colegilor mei care aveau blugi noi si note proaste. Sa ma simt mai demna de elevarile imaginatiei, daca lumea concreta nu era atat de generoasa cu mine. Si sa-mi promit ca, atunci cand voi avea bani mai multi, ii voi risipi fara nicio retinere, ca sa fie clar ca sunt mai presus de orice dependenta materiala.

“Omnia mea mecum porto”, mi-am spus mereu cu mandrie, inca din clasa a douasprezecea cand, la ora de latina, am descoperit definitia cea mai credibila a libertatii: Port cu mine toate ale mele. Nimic dintre cele materiale nu ma leaga, nimic nu imi poate slabi virtutile spiritului. N-am averi care sa ma faca vulnerabil.

In timp, mi-am dat seama cat de mult gresesc. Au venit copiii, si am inteles ca “port cu mine toate ale mele” e o sintagma fara sens in urechile si-n mintea unui copil care vrea prajitura. Si jucarie. Si camera mobilata frumos. Si mi-am luat seama la apucaturile boeme si nesabuite. Dar imi pare rau si acum, si mi-e rusine ori de cate ori am grija sa economisesc ceva. Iau micul dejun la hotel fiindca e inclus in pretul camerei, dar inghit cu noduri, de parca mi-ar da cineva de pomana. Si-n sinea mea, ma gandesc ca mai bine as fi dormit pana tarziu, si-as fi pierdut masa de dimineata, ca sa-mi arat eu mie ca nu-mi pasa ca va trebui sa platesc tot ce voi comanda cu doar o jumatate de ora mai tarziu. Mi se intampla adesea si sa am grija sa mananc aproape tot din farfurie, pentru ca stiu ca mancarea a fost scumpa, dar apoi imi pare rau, si bunatatile imi pica greu. Iar cand ma imbrac prea elegant si cineva imi face complimente, ma scuz spunand ca am prins o perioada de reduceri finale, altfel nu mi-as fi permis in veci un asemenea costum.

Ma gandesc ca, totusi, daca as avea bani multi, multi de tot, castigati cinstit, dar fara prea mare truda, as putea si sa risipesc dupa pofta orgoliului, si sa fiu libera sa fac ce vreau, cand vreau. Numai ca asa ceva nu se prea poate. Si-atunci ma multumesc sa ma intreb, si sa bomban, si sa-mi fie rusine de reflexul meu de-a stinge lumina in urma mea, ca sa nu platesc prea mult, dar sa apas, totusi, prompt, intrerupatorul, de fiecare data…