A friend in need is a friend indeed

Era o dupa-amiaza  geroasa de ianuarie.Stateam in casa citind o carte, la caldura.Nu planuisem nimic deosebit…Chiar pot spune ca eram un pic trista, si nu aveam chef de nimic. Abia ma intorsesem din Londra dupa 2 saptamani si jumatate in care am stat cu sora mea , studenta acolo….Imi era deja dor de ea…desi trecuse doar o saptamana de cand venisem acasa. Ma obisnuisem cu atmosfera, cu stilul de viata,  ne facusem un obicei din a bea ceaiul cu lapte de la ora 17 cu prietenii ei si ai prietenului ei….facusem cunostinta cu o gramada de lume, vecini, prieteni de-ai lor…deja devenisem “sufletul petrecerii”:)

In fiecare dimineata ne beam cafeaua impreuna- sora mea a cerut sa aducem din Romania un Jacobs pe langa multe alte lucruri de care ii era pofta, zicandu-ne ca nu are nici un gust cafeaua de acolo. M-am convins si eu in ultimele 3 zile cand se terminase Jacobs-ul:) .

Ma simteam minunat, inconjurata de familie, de noi prieteni…Seara jucam carti, rummy, diverse alte jocuri, vedeam filme….ma simteam in largul meu si desi eram la mii de kilometri de casa, nu imi era dor de nimic si de nimeni.

In starea de visare/melancolie/ semidepresie in care ma aflam, suna telefonul….Era prietena mea cea mai buna, Alexandra, venise acasa de la facultate si plangea in hohote….Nu stiam cum sa o calmez….I-am zis ca ajung la ea in 15 minute…Am luat un first aid kit ….care pentru noi insemna….pliculete de 3 in 1, dulciuri, servetele si am fugit la ea.

Cand am ajuns, primul lucru pe care l-am facut a fost sa o imbratisez, pentru ca nu ne mai vazusem de ceva timp..Ne-am asezat la masa, am facut doua 3 in 1, am asezat dulciurile pe masa din sufragerie si am inceput sa discutam. Mi-a povestit ce i s-a intamplat: se despartise de prietenul ei de 4 ani, Ionut…tocmai aflase ca o inselase cu o colega de facultate de-a ei. In situatii de gen, nici nu stiam ce sa spun: daca ziceam ceva de rau, incepea sa planga, iar sa ii spun sa-l ierte nici nu intra in discutie- o data ce a inselat o data, mai face asa si a doua oara, si nu mai vroiam sa sufere pentru el, clar nu o merita!

Incercam sa o inveselesc…si i-am povestit despre Londra, despre toate nazbatiile pe care le-am facut….despre oamenii ciudati- barbatii faceau jogging in tricou si in pantaloni scurti pe un ger de crapau pietrele-, despre un castel despre care se zice ca e bantuit in care m-a speriat sora-mea de am zis ca fac infarct- si am vazut primul zambet…..I-am promis ca in vacanta de Paste vom merge impreuna la munte, sa ne distram ca intre fete…:) Dupa atatea “tratative” m-a luat in brate, si mi-a multumit…I-am zis ca acum are nevoie de o baie fierbinte si un somn ….I-am sters intre timp numarul lui din telefon si i.d-ul de mess….sa nu fie tentata sa il caute, pentru ca este foarte vulnerabila… A ramas sa ne auzim la telefon maine si sa ne vedem la cafea.

Cand am plecat de la ea, era deja noapte…Pierdusem notiunea timpului..

A doua zi, ne-am vazut la cafea…Mi-a zis ca se odihnise si acum vedea lucrurile altfel…Si ca imi multumeste ca i-am sters numarul si i.d-ul, dar oricum le memorase in atatia ani….Nu imi trecuse prin cap asta:)))) Eh, in fine, mi-a povestit ca a fost tentata sa il sune, dar isi adusese aminte de ce ii spusesem eu: Respectul pentru sine este cel mai important…Dupa ce ne-am baut cafeaua mi-a spus ca tre` sa plece la Bucuresti peste 2 ore…saptamana viitoare are un examen greu…Am promis ca vom chefui dupa sesiune.

Telefonul meu suna incontinuu, prietenii si cunostintele aflasera ca am venit acasa….Toata ziua am avut o gramada de musafiri. Nu ma gandeam ca le pasa atator persoane de mine…:)

Dupa o zi plina de intalniri cu cei dragi mie , am realizat ca fara prieteni, fara familie aproape nu stiu ce as face. “Singuratate” este cuvantul care ma sperie mai mult decat cuvantul ” moarte” . “Omul este o fiinta sociala”, asa cum a spus Aristotel…

Cand am fost fericita

De dincolo de pragul minunii mele, am privit ieri inapoi spre viata mea si am spus, cu glas tare: “Nu am fost niciodata atat de fericita!” Apoi m-am gandit mai bine, si m-am corectat: “De fapt, nu cred sa fi fost vreodata fericita pana acum”.

Apoi mi-a parut rau. Ma plimbam, indragostita, pe strazile Londrei, si mi-am dat seama ca nu am dreptul sa neg viata mea de pana acum. Da, stiu sigur ca nu am fost niciodata atat de fericita intr-o poveste de dragoste. Ca langa niciun alt barbat nu m-am simtit atat de intreaga, de senina, de implinita. Ca n-am vorbit cu niciun barbat aceeasi limba, ca n-am vazut lumea cu ochi atat de curajosi, langa niciun alt vietuitor de sex masculin al planetei. Ca n-am calatorit cu atata bucurie si incredere langa niciun alt domn al lumii. Si, totusi, uneori, mi-a fost dat sa fiu nespus de fericita. Am calatorit, odinioara, cu Simona mea, in alte orase, in alte tari, si intotdeauna ne-au fost drumurile pline de farmec. Radeam ca nebunele si niciodata rasul nu ne era prostesc sau fara rost, ci adanc, plin de seva, cum e rasul acela splendid care iti lumineaza inima cu adevarat. Ne povesteam mereu cate ceva, fara sa simtim vreodata vreo unda de plictiseala. Din viata noastra de dinainte de inatalnire scoteam mereu cate o poveste, cate-un inteles pe care sa-l impartasim una alteia. Iar din tot ce ni se intampla, zi de zi, intr-o viata in care munceam mult, si intalneam mereu oameni demni de tot felul de comentarii, bune sau rele, gaseam impreuna motive de inteleptire, sau de ras, sau de plans.

Langa Simona mea am fost fericita. Si am mai fost fericita adesea langa copiii mei. Am fost fericiti impreuna la Disneyland, stiu sigur. Si am fost fericita in diminetile in care am hotarat toti trei sa chiulim- de la gradi si de la serviciu- , si ne-am oferit cate-o zi de rasfat si hoinareala. Si ascultandu-l pe Peter Gabriel am fost fericita. Si atunci cand am inteles ca nu am sa mor de durere nici de data aceea, si ca voi merge mai departe, am fost fericita… Poate ca nu cum sunt acum, cand toate sperantele lumii mi-au fost date in dar, insa am fost.

http://www.youtube.com/watch?v=uiCRZLr9oRw&feature=related

Tara oamenilor care zambesc

Periplul meu prin Londra m-a obligat sa-mi amintesc cat de mult difera cei care traiesc in alte tari de locuitorii tarii noastre. M-am plimbat pe strazi nestiind ce sa admir mai intai: splendoarea orasului sau lumina din ochii oamenilor.

La un moment dat, incepusem sa caut, cu tot dinadinsul, chipuri triste. N-am reusit. Am dat peste cateva tinere melancolice, care aveau, poate, cel mult, o suferinta din dragoste. Maxim un frison metafizic. N-am vazut nicaieri chipurile apasate de griji pe care le intalnesc pretutindeni in Romania. Nu cred ca, intre cei care se plimbau ieri la apus pe malul Tamisei, erau prea multi care sa fi fost cocosati de grija ca, luna viitoare, nu vor avea cu ce sa-si plateasca ipoteca. Stiu, e criza pretutindeni in lume, dar sunt pamanturi cu noroc, unde nici pandemiile nu indraznesc sa loveasca fara mila. Unde si necazurile vin si pleaca mai in varful picioarelor decat pe la noi.

M-a bucurat imbinarea de rase, lipsita de orice fel de prejudecati. Abia iesiti de la serviciu, stateau la o bere blonzi cu chip tipic britanic, langa indieni cu crestetul infofolit in turban sau langa negri imbracati in costume la fel de scumpe ca ale colegilor albi. Undeva pe o plaja abia scoasa la iveala de refluxul apelor, doua fetite blonde se jucau cu doi baietei galbiori, frumosi ca din reclamele la hainute pentru copii.  Si mi-a fost dor cumplit ce copiii mei… Dar nu am lasat nicio tristete sa ma ajunga din urma. M-am molipsit, si eu, de zambetul englezesc, si-am alergat pe malul apei, m-am sarutat sub arcade de pod, si m-am rugat catre cupola de nori schimbatori, si catre curcubeul rasarit in colt de Tower Bridge, sa vina motive de zambet si pentru noi, cei nascuti inspre rasarit de lume, inspre apus de speranta. Sa apucam sa fim fericiti in viata asta, fiindca nu se stie sigur ce va urma…