Madonna, Loredana Americii
August 27, 2009 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Madonna sare coarda. Coarda nu are voce. Poporul bea bere. Nimeni nu vede scena. Parcul e imbacsit de praf. Concertul e cam fara muzica. Muzica e cam fara note. Notele, cate sunt, sunt mici.
In schimbul biletelor noastre de 120 de lei fiecare, avem dreptul sa stam intr-un colt de parc de unde scena nu se vede deloc. Daca am fi avut bilete de 160 de lei, am fi fost acceptati intr-un tarc cu cateva zeci de metri mai aproape de scena, de unde Madonna s-ar vedea, e drept ca mica, asa cum e ea, daca acolo n-ar fi niste valatuci de praf ridicati de sub picioarele tropaitoare ale miilor de participanti.
Concertul Madonnei a fost trei sferturi playback si un sfert live. Din bucatica aceea cantata in direct, o jumatate (de sfert, carevasazica o optime) a fost acoperita cu efecte de camuflaj cocotate peste voce; ceea ce numeam odinioara Efectul Cher s-ar putea numi azi Defectul Madonna. Vedeta poarta rochite precum aveau acum cativa ani fetele de la t.A.T.u., sau chiloti negri sau rosii, canta pe alocuri fals, pe dincolo nu canta deloc, pentru ca are un manunchi de voci inregistrate, care tasnesc de pe negativ. Sare coarda, sare calul, se tavaleste pe un pat asezat sub un abajur enorm care urca si coboara, danseaza la bara, merge de-a busilea, ne da lectii de spaniola pe fundalul unui cantecel complex precum Melc, melc, codobelc, ne racneste I love you, Romania, ne serveste hiturile ei de acum douazeci de ani intr-o varianta revazuta, remixata si adaugita.
Dansatorii ei sunt, cu totii, si barbati si femei, mai scunzi decat ea. Imi imaginez ca a facut castinguri in lumea a treia, ca sa fie sigura ca gaseste indeajuns de multi tineri care sa aiba sub un metru jumate. Nu a facut si casting ca sa gaseasca backing vocals mai slabi, asa ca, atunci cand, pentru ”Like a prayer”, invita o fata de pe scena sa cante cu ea, comparatia intre voci o turteste de tot in ochii mei.
Sunt multe lumini asezate cu maiestrie, filmari, efecte speciale, zeci de dansatori si instrumentisti, butaforie la greu. Smecherii care tin de show, dar nu de muzica.
Momentul in care Madonna canta La isla bonita ma nauceste complet. Cantecul e prezentat intr-o versiune cu lautari, si are inserate pasaje intregi ca desprinse din Satra, filmul lui Emil Loteanu. Motivatia ei tine de lupta impotriva discriminarii, dar rezultatul are ceva care ma face sa rosesc, jenata, mai ales ca piesa e naclaita de niste uhu-uhu-uri tipate, care nu au nicio noima. Scena in care Madonna salta, mica, sprintena si musculoasa, printre cei vreo zece purtatori de straie si inflexiuni gipsy imi aminteste ca Loredana a facut asta acum vreo sapte, opt ani, pe cand era numita Madonna a Romaniei. Mi se pare nedrept. In conditiile astea, cred ca Madonna ar putea fi numita Loredana Americii, dar nu sunt sigura ca Lori ar avea motive sa se simta musai onorata.
Multi pleaca inainte sa se termine spectacolul, ca sa nu se inghesuie la plecare. Madonna canta si parca nu se mai termina cantatul ei, danseaza intruna, ca si cum ar fi la o demonstratie de aerobic, nu la un spectacol. Ne hotaram sa plecam si noi, dezamagiti, osteniti, purtand in suflet senzatia amara pe care o ai atunci cand ti s-a mai mototolit un mit. Iubitul meu imi povesteste de emisiunea de pe Discovery, MythBusters. N-am vazut-o niciodata, dar pricep ca doi indivizi se ocupa sa darame mituri. E limpede ca Madonna n-are nevoie de ajutorul lor. Exista marii organizatori de concerte, care-o duc pretutindeni, si-o arata lumii, contra cost.