Se poarta raw

E la moda hrana raw. Exista niste mici diferente intre all food raw si raw - vegan, exista niste nuante intre curentele nou aparute in bucatariile noastre, insa esenta e aceeasi: intoarcerea la hrana cruda, vie, cat mai aproape de natura.

Totul a inceput, cred, in urma cu destui ani, cu renuntarea la carne. Stiu destui oameni care au devenit vegetarieni, iar daca la inceput consumau, totusi, lactate si oua, incet-incet au renuntat complet la proteinele animale.

Indrazneala intoarcerii la natura a continuat cu renuntarea la hrana gatita. In bucatariile celor care au ales dietele raw nu se mai prajeste, nu se mai coace, nu se mai fierbe nimic. Totul se mananca in stare cruda, iar imaginatia celor care inoveaza in bucatarie a depasit orice limite.

Se mananca supe crude. Si pizza cu aluat necopt. Exista placinte care nu se baga la cuptor si prajituri in care nicio crema n-a fost fiarta. Si, in mod paradoxal pentru cei sceptici, toti aceia care au adoptat noul stil de alimentatie declara ca se simt minunat, ca au, in sfarsit, o silueta asa cum au visat intotdeauna.

Am incercat, de cateva ori, cate o formula raw, asa, ca pe un experiment. Dar nici n-am fost suficient de curajoasa, nici indeajuns de consecventa, cat sa imi pot face o parere. Probabil ca n-am izbutit sa imi inving indoielile, mai ales ca am pitit undeva, intr-un colt de gand, ideea ca, pe vremuri, cand oamenii chiar traiau aproape de natura, carnea nu lipsea din alimetatia lor. Si sunt gata sa jur ca am citit undeva ca focul a insemnat un real progres, nu numai pentru ca au putut sa isi prelucreze uneltele, ci si pentru ca, astfel, au trecut la hrana gatita…

Insa aud, tot mai des, voci tot mai convingatoare… Retete tot mai ispititoare… Si parca imi vine sa incerc de-adevaratelea…

Si noi ce mai mancam?…

Am ajuns la vorba lui Mencinicopschi, pentru ca mi-e tot mai complicat sa aleg meniul potrivit pentru a doua zi. Daca tot ce e bun e ori hipercaloric, ori toxic, ori prea scump, ori prea greu de gatit, noi ce mai mancam?

Se citesc in disperare cartile care contin sfaturi despre nutritie, iar daca vrei sa dai o lovitura intre prietenii tai de pe Facebook, mergi la sigur postand o dieta cu pretentii de eficienta. Numai ca eu, una, m-am pierdut printre atatea pareri contradictorii.

Sunt unii care sustin ca nu trebuie sa ne atingem de lactate, iar altii care ne invata cat de important este laptele in alimentatia noastra. Am auzit de curand ca e mai sanatos si mai sigur sa mancam carne de porc decat carne de pui, care, chipurile, ar avea hormoni. Iar in cea mai recenta dieta peste care am dat era recomandat sa mananci… pui bio. Nu stiu unde se gasesc puii bio, ca eu n-am vazut nicaieri, asa ca mi-am amintit si de sfatul caruia carnea de pui trebuie inlocuita integral cu aceea de curcan, care ar fi de o mie de ori mai sanatoasa. Si curcan stiu de unde sa iau.

“Beti zilnic doi litri de lichide pe zi” ni se recomanda si la televizor, fara sa faca CNA-ul vreo precizare daca cei doi litri trebuie sa fie de apa, de bere sau de cola. Insa, daca e sa fim intelepti si sa alegem apa si nu visinata, eu am citit ca nici apa nu mai e ce-a fost si ca s-ar parea ca si indemnul la baut fara masura s-ar putea sa fie pagubos. Din ultima dieta recomandata, am aflat ca apa trebuie bauta pana la ora 20, cel tarziu, si ca nu e voie sa te culci cu burta plina de apa. Si mi-am adus aminte ca, in copilarie, bunica ne certa daca dadeam de dusca prea multe pahare cu lichid inodor, incolor si insipid, amenintandu-ne ca o sa facem broaste in burta.

Intre doua retete, intre doua diete, ma vad nevoita sa incalc mai toate recomandarile nutritionistilor si sfatuitorilor de bine. Beau cand mi-e sete, mananc cand mi-e foame, iar copiilor mei le dau, pana la urma, doar ce vor ei, fiindca am aceleasi panici pe care le au mai toate mamicile planetei, temandu-ma sa nu-mi ramana odraslele lihnite de foame. Si desi m-am saturat sa citesc ce mananca altii, nu ma pot abtine sa va intreb, cu glas nu curios, ci ingrijorat: deci, noi ce mai mancam?

Toxic, toxic, toxic

Sunt Alice Nastase Buciuta si de trei ani nu am mai mancat cartofi prajiti. N-am mai pus gura de doi ani jumate pe bomboane si carne de porc, iar alcool concentrat - vodca, whiskey, slibovita…- n-am mai gustat nici macar o picatura de aproape un cincinal. Bere nu mai beau de-o vesnicie.

Nu mai mananc nici croasante cu ciocolata, nici napolitane cu crema de vanilie - care-mi placeau atat de mult! -, nici ciocolata cu alune, nici fasole cu carnati, nici cheeseburger, nici ciorba de cartofi. De paine nu ma ating decat la sarbatorile mari de peste an…

Cam asa ar suna spovedania mea in fata grupului de mancaciosi anonimi - daca ar exista asa ceva si daca m-ar primi sa activez in el cu cele 50 de kilograme ale mele care-mi tarasc in derizoriu toate vaicarelile mele pofticioase. Si, pana nu de mult, as fi insirat cu mandrie toate renuntarile mele, laudandu-ma cu aplomb cu alimentele sanatoase pe care le ingadui in frigiderul si in dieta mea.

Mandria mea a fost, insa, zadarnicita de Toxic, filmul pe care tocmai l-am vazut zilele trecute. Mancarea e toxica. Cel putin la fel de toxica precum stresul, precum neiubirea, precum insingurarea, precum tradarea. Filmul desfiinteaza, cu argumente si dovezi care-ti fac parul maciuca, una cate una, toate alimentele despre care noi aveam o parere cat de cat respectuoasa. Si-ti baga frica in oase avertizandu-te ca, de fapt, nimic nu e ceea ce pare.

De cand l-am vazut, mana imi tremura pe manerul usii de la frigider, in timp ce matele disperate protesteaza zgomotos dedesubtul buricului. As bea macar o cana de lapte, dar nici in vaci nu mai am pic de incredere. Sunt lacome si imbuibate cu tot felul de porcarii. Mi-as alina foamea cu un cremwurst, dar nu, nu, nu, asta nu mi se va mai intampla niciodata, fiindca ce-am vazut, ce-am auzit… As face ca mai ieri, un pic de carnita la gratar cu salata, dar puii sunt indopati cu chimicale si, daca e sa fim cinstiti, nici laptucii pe care eu ii credeam sanatate curata nu merita sa mai fie tratati cu respect, fiindca agricultorii ii improasca cu otravuri.

Ma simt ca Labis in Moartea caprioarei. Recit in gand: Ce-i inima? Mi-i foame. Vreau sa traiesc si-as vrea…

Ba nu, rezist. Nu as vrea, pentru ca totul e toxic, toxic, toxic. Mai bine rabd.

Gesturi mici,efecte mari!

Asemenea gesturi sunt prezente in viata mea aproape zilnic. Sunt oameni nevoiasi peste tot,imi cer un banut…

Am pregatit de acasa cateva pachetele cu mancare,o chifla,un ou,ceva dulce,un fruct si inca 2-3 bunatati.

Si in loc de acel banut,ma bucur enorm sa daruiesc acele pachete. Mi se multumste din inima sau asa…de prim moment,pe mine nu ma intereseaza,ma multumesc cu faptul ca stiu ca persoana respectiva va manca ceva pe  ziua respectiva!

Aceste gesturi sunt apropiate mie si ma bucur ca pot sa le ofer fara a astepta ceva in schimb!

Furia cumparaturilor

Mancam mai mult decat putem manca? Bem cu zece guri? De ce am intrat cu totii in panica si indesam in cosuri mancare cat pentru un an?

Nu am fost niciodata foarte abila in intelegerea matematica, insa mi se pare destul de lesne sa pricep ca, fie ca mananca acasa, fie ca mananca in vizita la altii, consumul mediu pe cap de locuitor ar trebui sa ramana acelasi. Asta daca nu cumva, printr-o conventie nesanatoasa, ne-am fi hotarat cu totii sa ne imbuibam pana la lesin , ca sa avem motive sa ne chinuim in drastice cure de slabire pana la primavara.

Am cumparat pe furis cadouri pentru cei mici si, apoi, impreuna cu copiii, am ales daruri pentru cei mari - pentru ca Mos Craciun vine la copiii cuminti, in timp ce noi, adultii, trebuie sa ne amintim de copilarie facandu-ne unii altora mici bucurii impachetate frumos. Si, parca, totusi, lista de cumparaturi nu se mai ispraveste niciodata. Nu, n-am luat suficiente decoratiuni pentru casa. Nu, apa tonica nu am pus in carucior, desi ne propuseseram. Nu, nu putem sa avem doar o punga de cafea, trebuie sa mai cumparam una…

Craciunul ne va gasi istoviti si satui, deja, de bunatati pe care le-am tot gustat, ca sa stim ce indesam in camara. Asteptam sarbatorile ca sa ne odihnim dupa toata agitatia pe care am lasat-o sa ne cuprinda pregatindu-ne pentru sarbatori. E un paradox. Si inca unul hipercaloric si care, bineinteles, ne-a lasat cu portofelele sfrijite… Deci, cand vine Craciunul ca sa dormim mai mult si sa ne revenim din indigestii?

Cine mananca si lasa…

Nu stim sa mancam sanatos sau, atunci cand totusi stim, nu ne folosim stiinta. Ne lasam prada poftelor si traim dupa principiul dulce al placerii…

Asa se face ca, aceia care ajung in cabinetul unui nutritionist nu afla aproape niciodata ceva nou. Insa, daca tot au dat banii pe consultatie si, mai ales pentru ca li se cere sa vina inapoi la control, de frica, de rusine, de zgarcenie, se apuca sa respecte niste indicatii de care nu  ar fi avut nevoie, pentru ca le stiau dintotdeauna.

Mancam prea mult, desi stim ca ne-am putea multumi cu numai un sfert din cat am inghitit. Alegem restaurantele in care ni se servesc portii mari, si ni se pare ca acelea sunt locurile ideale in care  sa mancam, desi, in adancul inimii si al burtii stim prea bine ca n-ar trebui sa ne imbuibam niciodata. Ne dam in vant dupa dulciuri si am renunta oricand la o portie  de legume pentru o prajitura cu frisca. Si, cei mai multi dintre noi, nu ajungem sa mancam fructe niciodata.

Ne ascundem adesea dupa pretextul ca hrana sanatoasa e prea scumpa, dar daca am sta bine sa judecam - sau sa ascultam sfaturile Doctorului- am constata ca e mult mai avantajos si mai spornic sa dam banii pe mancare de buna calitate. Cand ne-am stricat deprinderile? Probabil in copilarie, cand, ca sa ne faca pe plac, parintii sau bunicii ne-au dat prea multe dulciuri. Sau poate in facultate cand, ca sa economisim banii de cantina, am mancat cu saptamanile paine si untura adusa de acasa. Sau poate atunci cand am acceptat primul job nebunesc, care nu ne lasa timp sa mancam la pranz, ci doar sa infulecam, rupti  de foame, cate-un pateu burdusit de calorii rele, care sa ne faca sa rezistam pana la miezul noptii, cand, ajunsi acasa, putem cu adevarat sa mancam pe saturate. Si, totusi, sunt convinsa ca nu e niciodata prea tarziu sa revenim la obiceiuri alimentare mai bune. Sa fim mai atenti cu ceea ce mancam, ca sa fie si sanatatea mai buna, mai miloasa, mai prietenoasa cu noi…

Sarbatorile inimii

Ne-am invatat sa asociem sarbatorile cu un sir nesfarsit de ore in care cocosam mesele cu feluri si feluri de mancare. Fara sa fi tinut cumva post inainte, simtim nevoia sa ne indestulam peste masura.

Obiceiurile noastre festive de fiecare an decurg in numele unei traditii din care retinem, selectiv, doar ce ne convine si ce e mai usor de respectat. Si apoi, dupa ce sarbatorile trec, ne amintim mai mult de cat de bun a fost vinul sau cat de greu ne-a picat piftia, decat de magia zilelor in care am sarbatorit nasterea Mantuitorului.

Dar, anul acesta, fara vreo urma de parere de rau, traiesc primul Craciun in care n-am stat nicio clipa la mese imbelsugate. Ne-am intors acasa, iar casa nu miroase a cozonac. Nu, nici sarmale n-avem. Dar e, fara indoiala, cel mai frumos Craciun din viata noastra.

Sigur ca e minunat sa le poti avea pe toate. Sa ai Craciun cu dragoste, cu daruri pregatite din timp si cu mancaruri bune, altfel decat cele din timpul anului. Insa, de data asta, dupa ce mi-am petrecut noaptea de ajun in maternitate, ma bucur mai mult ca oricand ca suntem acasa si ca ne iubim. Mi-e drag sa stau sub zodia blandetii si-a iubirii caline, previzibile si desavarasite. Am asezat cu grija sub brad cadouri cumparate inainte de venirea Izei, iar camera Ilonei am transformat-o in “camera fetitelor”. Si ne minunam ce frumos s-a facut dintr-o data la noi. Si ne promitem acum, cu sufletul instelat de atata lumina, ca ne vom bucura de fiecare zi a sarbatorilor inimii, ca vom avea, de acum inainte, sarbatori superbe in fiecare zi. Mereu impreuna.

Craciunul nostru nu are parfum de cozonaci copti si nici platouri intinse asezate pe masa. Dar casa noastra miroase mai frumos ca niciodata, a lapte de mama si a familie fericita. Si noua ne e de ajuns. Pentru ca bucuriile inimii sunt mai de pret decat toate cele ale trupului sau ale orgoliului. Si sunt cel mai greu de atins.

Vreau sa fiu o salata

Citesc pretutindeni ca esti ceea ce mananci. Ori de cate ori ma las convinsa de o asemenea formula, pot sa ma uit in jurul meu si sa vad oameni-friptura, domni-carnati si domnite-suc-de grapefruit.

Desi primim avertismente de pretutindeni, nu suntem deloc atenti la ce mancam si nici la cum mancam. Imi propun in fiecare dimineata sa imi organizez ziua in asa fel, incat sa nu cumva sa-mi ating papilele gustative de cine stie ce aliment nesanatos. Dar cand la ora pranzului -trecute fix- ma razbeste o foame mai apriga decat cea care trebuie sa-l fi lovit pe Nica atunci cand s-a intors, gol, de la scaldat, constat ca propunerea de acasa nu se potriveste cu cea din redactie. Si-atunci inhat o eugenie sau un baton de ciocolata, pe care le devorez. Apoi ma devoreaza pe mine parereile de rau.

Am vazut de multe ori oameni care vorbesc la telefon in timp ce-si iau pranzul. Am vazut altii care, cu o mana tin sandviciul, si cu alta continua sa tasteze pe computer. Iar eu insami am mancat citind, de nenumarate ori, fiindca mi se parea ca, daca tot nu am un companion pentru masa, ar fi pacat sa irosesc timpul doar pe mestecat.

Stiu cat de important e sa mananci in tihna, echilibrat si sanatos, dar parca nu-mi rezerv niciodata timp de ajuns pentru masa. Imi spun ca azi e ultima zi in care, conform principiului ca esti ceea ce mananci, eu sunt fie tarta cu fructe, fie ecler cu frisca. Dar eu as vrea sa fiu, zi de zi, salata verde! Doar ca recunosc ca destinul are trepte greu de urcat, si nu toti suntem pregatiti pentru marile deveniri - hipocalorice, hipervitaminice.