Primavara martisoarelor

Am primit ieri un singur martisor, asa cum mi-am reprezentat eu intotdeauna martisoarele adevarate: un zorzon micut, un gablont dragut atarnat de un snur impletit in alb si rosu. In rest, am capatat diverse daruri fermecatoare, dar care nu aveau nimic legat de traditia inceputului de primavara romaneasca.

Baietelul meu a facut pentru mine o pereche de cercei pictati si mi i-a daruit pe post de martisor. In rest, am primit doua bratari si trei buchete de flori, cateva produse cosmetice si un mic tablou. Am primit si multe sms-uri cu urari de La multi ani, cateva e-mailuri cu ghiocei, vreo doua-trei pps-uri cu imagini chicioase si citate luate de pretutindeni, si un telefon in care cineva m-a felicitat pentru inceputul primaverii. Doar sotul meu mi-a daruit un trifoi cu patru foi aurite, un martisor dintre cele care se prind in piept - insa nu el a facut asta, ci eu singura mi-am cautat un ac si mi-am agatat trifoiul de gulerul bluzei.

M-am uitat pe strada si peste tot pe unde am trecut si am observat ca tot mai putine femei poarta martisoare in piept. Si mi-am amintit cu cata mandrie ne agatam pe platcuta sarafanului de la uniforma toate martisoarele primite, cum bucuria era sa asezi tu insuti martisorul pe bluza celei careia i-l daruiai, cum sarbatoarea martisorului rasuna a dragoste si a veselie.

Ne burzuluim cu totii la sarbatoarea Sfantului Valentin, sub motivul ca e importata, ca vin peste noi formele fara fond ale occidentului. Astimp, lasam dragobetii si martisorii sa se stinga incet, oropsiti de uitare. Abandonam traditii superbe si ne bucuram din ce in ce mai putin de ocaziile in care ne-am putea imbratisa pe romaneste, din tot sufletul. Asa ca va rog sa schimbam ceva, pana nu e prea tarziu! Doamnelor, haideti sa ne reasezam martisoarele in piept! Macar pana la mijlocul lui martie, le putem purta cu mandrie. Si poate ca de asta ninge in nestire, fiindca n-au clinchetit destule martisoare care sa cheme primavara.

Timp potrivit

Am iubit, intr-un timp de care imi aduc cateodata aminte, un barbat care nu era niciodata atent cu sarbatorile mele si ale noastre. Nu-mi daruia nici flori, nici martisoare, nici daruri pentru aniversari.

Imi spusese, inca de la inceputul relatiei noastre, ca el nu e genul care sa-si bata capul cu nimicuri. Ca dragostea lui pentru mine nu are nevoie de forme de exprimare atat de comune. In schimb, lui ii erau tare dragi darurile, iar de ziua lui se bucura sa fie aniversat cu fast.

La inceput, am fost convinsa ca nu ma va afecta felul sau nepasator de a fi. Ca cele cateva calitati ale lui absolut extraordinare suplinesc cu varf si indesat noianul de defecte ordinare. Insa, ceva mai tarziu, cand mi-a disparut febrilitatea aceea de inceput, cand ai face orice sa fii aleasa tu ca partenera si esti convinsa ca niciun cusur al lui nu te-ar putea face sa-l iubesti mai putin, am inceput sa suspin dupa o viata normala. Sa astept, sa tanjesc si, intr-un final, sa-mi revendic prin cuvinte limpezi drepturile minime la rasfat si omagiu. Pentru ca indiferenta lui legata de zilele festive incepuse sa imi apara ca o combinatie letala de lene si zgarcenie.

Nu s-a rezolvat niciodata mica noastra mare divergenta. Si, asa cum e lesne de banuit, intre noi s-au ivit mereu alte si alte neconcordante, asa ca, intr-o toamna, am ales sa plec si sa uit. N-am reusit decat sa plec.

In primavara urmatoare plecarii mele, intr-o zi de 1 Martie, barbatul pe care incercam sa-l si uit a venit la mine si mi-a adus intr-o punguta un pumn de martisoare. Pentru toti anii in care nu-si amintise, ori nu-i pasase. Le-am primit si le-am privit cu atentie. Si abia atunci s-a terminat totul. Pentru ca in clipa aceea am inteles ca exista un timp potrivit pentru toate. Si ca lucrurile pe care nu le-am faptuit la vremea lor se risipesc definitiv. Ca gesturile pe care cineva le-a asteptat nu mai au nicio valoare daca vin cand nu mai sunt dorite. Iar martisoarele pe care nu le-am dat in primaverile care au tanjit dupa ele in zadar sosesc in anii in care-i deja prea tarziu…