Ne nastem fericiti?

Viata ni se da perfecta, fara cusur. Dar, undeva, pe parcurs, se ciobeste ceva. Cand avem ani fragezi, aflam ca nu traim vesnic. Apoi, musai, o nedreptate ne zgaltaie temeinic si ne arata ca lumea nu e inaltata pe temeliile corectitudinii. Si ne pierdem incocenta.

O data cu inocenta, lasam in paradisul copilariei si sperantele. Ne invatam sa fim tematori. Sa nu vorbim, desi am avea ceva de spus, pentru ca am mai patit-o o data. Am ridicat mana si am impartasit clasei cel mai onest gand al nostru, iar colegii au ras cu gura pana la urechi. Mai bine sa tacem. Dar ca sa nu parem, totusi, atat de timizi, deci slabi, in ochii celorlalti, si mai bine ne invatam sa facem din cand in cand cate o remarca cinica. Sa-l luam peste picior pe cel care a avut, totusi, curajul sa vorbeasca. Sa se invete minte. Si sa taca si el.

Ne punem masti, una peste alta. Una ca sa ne ascunda timiditatea si frica de judecata celor din jur. O alta ca sa le fim pe plac celorlalti, atunci cand avem nevoie. Fiindca nu ne-ar placea sa fim exclusi din toate grupurile. Asa ca scanam cu grija vecinatatile umane, si ne alipim cercului in care parca, parca am sti si noi sa ne prefacem ca suntem fericiti… Ne invatam sa spunem bancuri, ca sa ne fie cautata compania, sau avem mereu pregatita o povestioara amuzanta, neaparat despre noi insine, ca sa nu ramanem singuri la masa. Fiindca oamenilor le place sa rada. Si, cel mai la indemana e sa rada de altii.

Prima tradare din dragoste, prima suferinta din amor, ne obliga sa facem planuri care sa ne fereasca de durere. Sa inselam noi primii. Sa mintim noi mai intai. Si sa ne pastram la indemana, ca un as trist in maneca, o fosta iubire, pe care sa putem oricand s-o reactivam, tot cu o minciuna.

Si abia cand incepe sa ne doara stratul greu de masti, cand simtim ca nu mai putem respira sub atata prefacatorie, cand ne privim dimineata in oglinda si nu mai stim daca vedem in apele cu aburi femeia de succes care zambeste dulce ori de cate ori se simte privita sau aceea care suspina si vorbeste in somn, ne hotaram sa ne intoarcem la lucrurile simple. Sa spunem din nou adevarul. Sa traim ca si cum n-am muri niciodata. Sa vorbim ca si cum nu ne-ar judeca nimeni pe furis pentru vorbele noastre. Sa credem in povestea de azi pentru totdeauna, si sa ne aruncam in bratele dragostei fara sa ne pastram portite de iesire.

Doar dupa esecuri, si renuntari, si iubiri scurte si mintite, invatam sa ne iubim barbatul cu dragoste definitiva, asa cum nutrim pentru copiii nostri. Sa scoatem din gand amenintarea, asigurarea ieftina antisuferinta, ca daca iubirea asta nu merge, e plina lumea de barbati, de femei, si ca oricand ne putem combina, recombina, indragosti, reindragosti. Nu spunem asta niciodata pentru copiii nostri. Nu ne incolteste niciodata in minte gandul ca, daca astia nu ne asculta, infiem altii de la primul orfelinat.

Am scos mastile si m-am aratat lumii si dragostei mele asa cum sunt eu, cu adevarat. Cu timiditatile mele, cu slabiciunile mele. Cu frumusetile pe care le port in mine si cu adevarurile in care cred nesmintit. Cu vinile asumate din trecut, si cu iertarile mele bolnave pe care le duc cu mine. Cu sperantele la care nu vreau sa renunt. Nu sunt pe plac tuturor. Dar sunt libera. Nu mai joc niciun rol. Si abia in clipa in care ma resemnasem sa cred ca voi ramane vesnic singura, ca intoarcerea la inocenta ma va condamna la tristete, mi-am recuperat fericirea.