De ce nu ne luam concediu de maternitate

M-am intalnit ieri cu o doamna draguta si am vorbit cu ea despre cat de putin am stat, amandoua, in concediu de maternitate. “M-au chemat inapoi de la firma”, mi-a spus ea. “Incepeam un proiect important”, am zis eu.

In ziua in care am nascut-o pe Ilona am primit propunerea sa conduc si sa creez o noua revista. Stateam in sala de nasteri si, dupa cateva ore bune de travaliu, tocmai capatasem o anestezie epidurala de pe urma careia ma simteam plutitoare si nespus de curajoasa. Atunci am primit telefonul care mi-a schimbat viata si asa s-a facut ca am nascut cu gandul la noul meu job.  Cand Ilona avea doar zece zile, m-am dus la prima sedinta de redactie. Oricum, fusesem la serviciu, la ziarul la care lucrasem, pana in ziua dinaintea nasterii.

Cand l-am nascut pe Victor am facut la fel. Am mers la serviciu pana in ultima zi de sarcina si apoi am stat acasa cu el inca trei saptamani. Dupa care m-am intors la birou.

Din povestile mele rezulta, la prima vedere, un devotament neconditionat fata de profesie. Din faptele mele reiese aproape fara echivoc faptul ca am asezat cariera inaintea conditiei mele de mama. Ca am ingrijit mai cu foc revistele decat copiii. Dar ieri, cand povesteam despre toate intamplarile astea si incercam sa fiu onesta, si nu spectaculoasa, mi-am dat seama ca, de fapt, nu am avut de ales.

Ma uit in jur si vad ca raman acasa, dupa ce nasc - mai multa vreme, cu lunile, cu anii - nu neaparat cele care stiu sa fie mame bune, nu obligatoriu femeile care isi iubesc mai mult copiii decat cele care se intorc la slujba, ci acelea care nu au joburi de care sa depinda bunastarea familiei, rasfatatele pe care le intretin barbatii sau cele care oricum, isi urasc locul de munca. Eu nu am cunoscut nicio femeie instarita si cu o situatie echilibrata financiar, cu un loc de munca decent si in care dreptul la concediu bine platit sa faca parte din politica companiei,  care sa vrea cu orice chip sa se intoarca la serviciu lasand acasa un prunc de mai putin de o luna, cum am facut eu, si-atatea alte femei. Dar eu am lucrat mereu pe salarii mici in cartea de munca, asa cum e aproape pretutindeni in tara asta, si banii mi i-am castigat scriind mult, muncind mult, ca sa capat drepturi de autor.  Drept e ca nici nu am lucrat vreodata intr-un loc in care sa nu-mi fie teama ca, la intoarcerea din concediul de maternitate (platit odinioara cu 80% din mai-nimicul de pe cartea de munca) nu o sa ma trezesc ca nu mai am slujba deloc.

Stiu sigur ca as fi vrut si as vrea sa stau mai mult cu copiii mei, asa cum orice femeie intreaga la cap ar vrea. Dar, intr-o lume a supravietuirii, nu-si permit luxul si bucuria asta decat ori cele care de la bun inceput s-au declarat neajutorate si n-au muncit decat atunci cand au avut cate-un zvac creativ care le-a trecut repede - si sotul cu salariu mare, cazut in adoratie, le-a indemnat sa renunte la orice le-ar putea tulbura linistea sufletului lor delicat si fragil si sa se dedice copiilor, daca asta nu le angoaseaza prea tare-, ori acelea care oricum nu stiau sa faca mai nimic, si, decat somere, mai bine in concediu, ori cele putine, rare, geniale sau descurcarete, care au muncit indeajuns si cu folos inainte, in asa fel, incat sa poata sta linistite acasa un an, doi, fara sa se teama ca, intr-o zi, vor ramane fara bani de pampersi.

Eu cred ca orice femeie ar vrea sa stea cat de mult cu copiii ei, dar ca, uneori, viata ne ia pe sus si ne obliga sa fim altceva decat ne cere sufletul. Si ca noi, femeile, ca niste fiinte uimitoare, speciale, ciudate, ne ducem toate poverile cu zambetul pe buze si descalcim itele unui destin pe care nu l-am tesut noi, doar l-am facut se fie cat mai frumos pentru cei pe care ii nastem, ii renastem, ii iubim, ii fericim.