Teama de numere

Unii se declara geniali pentru ca tin minte orice combinatie de cifre si reusesc sa recite ca pe Melc, melc, codobelc toate numerele din agenda. Altii se considera filosofi veritabili tocmai pentru ca nu reusesc sa retina niciodata numerele si se mandresc ca nu stiu nici tabla inmultirii.

Eu nu retin numere si date. Nu stiu niciodata in ce zi suntem azi si, de cand am o cartela noua de telefon, nu mai stiu nici ce numar am eu, cu atat mai putin ce numere au cei din jur. Dar stiu sa socotesc cumsecade si, spre deosebire de nu’s ce ministru pe care l-a prins Robert Turcescu cu matematica-n sac si i-a dat o bila cumplit de neagra, eu stiu si sa calculez TVA-ul dintr-o suma. Nu as fi vrut sa invat, dar am fost nevoita. (Intai cu 19, apoi cu 24 si, probabil, in curand, cu 28.) Si chiar daca sunt tot mai poeta in viata de zi cu zi, nu ma mandresc cu neputinta mea de a retine cifre.

Am visat intr-o noapte ca, din pricina faptului ca nu stiu numarul de telefon al sotului meu, am ramas parasita, haituita, in pericol de moarte. M-am perpelit pana-n zori in asternuturi asudate, neputandu-l suna si, in consecinta, am indurat pe merit un cosmar venit din realitatea existentei mele. A doua zi dimineata i-am invatat numarul cum invatam poeziile la scoala, recitand mai intai primul vers, apoi primele doua, apoi toate patru… Am constatat, insa, ca de cate ori ne certam, nu mi-l mai pot aminti.

Nu retin numere, probabil pentru ca mi-e teama de ele. Nu imi pot aminti niciodata cifre si date, probabil fiindca nu mi-au fost de folos cu adevarat de-a lungul vietii. Nu mai stiu ce inaltime are varful Omu si nici anii de domnie ai lui Stefan cel Mare nu mi-i amintesc decat cu mare efort. In schimb, stiu sa recit versuri, pe care le-am invatat in liceu si care mi s-au tatuat pe inima. Stiu anii lui Eminescu si ai volumelor lui. Stiu telefonul Ilonei. Si stiu sa enumar adevaruri pe care altii, din uitare, din neputinta, le-au transformat intre timp in minciuni.

Cum stati cu memoria?

Lasati orice speranta

Oare te poti abtine sa-ti inseli partenerul, chiar daca esti plecat la capatul lumii si  nimeni, niciodata, nu va afla despre fapta ta?

Ma emotioneaza mereu scena din “Ultimele dorinte”, filmul cu Jack Nicholson si Morgan Freeman, in care actorul de culoare refuza avansurile unei femei tinere, fermecatoare, care ii vorbeste, in vorbe fascinante, chiar despre muntele pe care el il cauta de-o viata. E plecat ingrozitor de departe de casa si, categoric,  nimeni vreodata nu ar afla de aventura lui. In plus, isi traieste ultimele zile de viata, incercand sa inghesuie in ele toata frumusetea de care nu a avut parte de-a lungul sortii. Si, totusi, atunci cand femeia aceea absolut irezistibila il invita in camera ei, el se scuza, cu ochii in lacrimi, pentru ca e insurat.

Cred nebuneste in fidelitate si stiu ca eu as putea sa rezist avansurilor oricarui Brad Pitt, numai si numai pentru ca iubesc pe altcineva. Dar ma stanjeneste, cumva, atitudinea mea si, in sinea mea cred ca nimeni vreodata n-ar mai proceda asemenea mie. De fapt, nu cred ca, oricat de mult ar iubi o femeie ramasa acasa, un barbat ajuns la capatul lumii ar refuza o intalnire de taina.

Probabil ca vechile tradari mi-au otravit sangele si m-au facut sa nu mai cred in nimeni pana la capat. Da, in principiu, pot baga mana in foc pentru mine insami, dar, la o adica, totusi, parca nici macar pentru mine. Sufletul meu spera in iubiri absolute, dar memoria imi aduce in gand alte si alte exemple care sa-mi contrazica bataile inimii. Si ma intreb daca m-am imbolnavit de neincredere si am ramas intr-o convalescenta eterna dupa marile suferinte din trecut, sau,   poate, de fapt, lucrurile chiar asa stau. Si trebuie sa lasam orice speranta…

Buna, jurnalule!

Nu am tinut niciodata un jurnal. Mi-am notat sporadic, cate ceva, in cate o calatorie, dar cel mai adesea am pierdut caietul cu insemnari. Iar acum imi pare cumplit de rau de toate amintirile pe care le-am ratacit.

As fi vrut sa-mi fi notat undeva toate semnele indragostirilor mele, toate manifestarile iluziei crescande, toate simptomele nebuniei mele amoroase dand in clocot. As fi vrut sa transpun in cuvinte, cat inca erau proaspete, si manifestarile primelor indoieli, sa descriu gustul primelor lacrimi cat inca le simteam pe buze urma sarata si deznadajduita.

Imi pare rau ca nu am notat cu atentie, cu grija, toate culorile emotiilor mele din clipa in care am inceput sa simt in pantec o noua viata. Mi-e ciuda ca nu am fost in stare sa completez nici macar paginile cartilor pentru bebelusi, pe care le-am primit in dar de fiecare data cand am nascut, si care mi-ar fi ingaduit sa tin minte exact macar datele cand copiii au spus primul cuvant, cand au facut primul pas, cand le-a iesit primul dintisor.

Suntem prea mandri sa recunoastem ca vom uita… Iar atunci cand ne patrunde emotia enorma a cate unei intamplari miraculoase, suntem gata sa juram ca nu vom mai uita niciodata. Dar trec anii si ne luam cu viata si cu grijile fiecarei zile, cu visele fiecarei nopti, si ne dispar din minte nu doar datele la care ni s-au intamplat lucruri insemnate, ci si faptul ca le-am trait cu adevarat. Persista mai trainic amintirile rele, nemultumirile sau revoltele pe care n-am reusit sa le ostoim in noi.  Iar frumusetea se lasa mai repede furata de trecerea zilelor, memoria noastra e mai predispusa sa lase sa scape intamplarile bune, intalnirile dragi, evenimentele norocoase care ne-au marcat cate o zi, cate-un timp, cate-un anotimp… Si-atunci ar trebui sa avem curaj si sa notam in fiecare zi, asa cum vedem ca face cate-un personaj romantic din filmele americane: Buna, jurnalule! Azi am fost fericit…

Memoria ca pedeapsa

De cate ori ma intalnesc cu prieteni vechi, pe care nu i-am mai vazut de multa vreme, de cate ori ma intorc in casa in care am crescut si scotocesc prin sertare, imi amintesc de intamplari care pareau definitiv ingropate in memoria mea.

Mama mi-a amintit aseara ca, pe cand aveam doar vreo douazeci de ani, am fost nasa unei verisoare putin mai mici. Mai intai am negat. Dar, sub ploaia de amanunte, am fost nevoita sa recunosc ca memoria imi joaca feste. Mi-am gasit apoi explicatii: fata pe care am cununat-o in biserica a divortat in vreo cateva luni si foarte curand s-a recasatorit cu altcineva, avand cu totul si cu totul alti nanasi. In plus, eu nu eram maritata, asa ca n-am fost nasa in toata legea, conform traditiei, ci am facut in mod artificial pereche cu un baiat care nici macar nu era iubitul meu, era doar un amic, pe care am impresia ca nu l-am mai vazut niciodata de atunci. Si, cred ca cea mai profunda explicatie este ca, pe vremea aceea, nu credeam deloc in insemnatatea ceremoniei religioase, eram pe jumatate atee si mi se parea la indemana sa accept rolul de nasa doar ca sa-mi admire nuntasii silueta mladioasa si pamponul alb din piept.

In ciuda tuturor explicatiilor, uitarea mea ramane, totusi, paradoxala. A fost un moment insemnat, nasa nu am mai fost niciodata de atunci, iar in seara aceea ne-am distrat copios. Dar memoria ingroapa, selectiv, informatii de care nu mai ai nevoie sau pe care nu le mai accesezi. In schimb, nu reusesc deloc sa-mi sterg din minte niciunul dintre momentele neplacute ale trecutului meu, pe care le-am tezaurizat cu o indarjire demna de o cauza cu mult mai nobila. Stiu cu precizie toate raspunsurile gresite sau explicatiile prostesti pe care le-am dat in fata clasei si apoi am fost convinsa ca vor rade de mine, pana la sfarsitul vietii lor, toti colegii. Imi amintesc toate ocaziile in care m-am simtit nedreptatita de parintii mei si stiu exact de cate ori m-am certat cu sora mea care era mai tot timpul dominatoare. Stiu exact de cate ori am plans din iubire, de cate ori m-au inselat barbatii mei, si cat de tare m-au durut minciunile celor din jur, pe care nu sunt in stare sa le iert cu niciun chip. Umblu prin lume instelata de rani si cicatrice ale unor dureri trecute, in schimb am sters din memorie comori fabuloase de fericire, intamplari minunate ale unui trecut pe care, daca as fi in stare, l-as putea vedea si simti in toata splendoarea lui.

Nina Cassian si-a intitulat jurnalul vietii sale “Memoria ca zestre”. L-am citit cu ochi inlacrimati de emotie si suflet luminat de admiratie. Si am inteles ca trebuie sa invat sa-mi regasesc amintirile nu ca pedepse, ci ca pe daruri scumpe, care m-au facut sa fiu cea de azi. Sa scot de sub ruine lucrurile de pret, si sa ingrop de tot, cu iertare si buna stiinta, mizeriile de care nu mai am nevoie. Si sa merg mai departe, surazand cu indrazneala, cu zestrea mea de viata traita si inteleasa.