Pana unde iertam?

Mi se spune mereu ca prima dovada a iubirii intregi, neconditionate, este capacitatea de a ierta. Da, sunt gata sa iert ezitarile, gesturile grabite, micile uitari sau stangaciile care apar firesc, din cand in cand. Dar sunt si lucruri de neiertat intr-o iubire, nu-i asa?

Nu stiu inca daca e cazul sa iertam si minciunile. Pentru ca minciunile ascund intotdeauna in spatele lor niste intentii murdare, niste lucruri care pangaresc iubirea. De ce altfel ar trebui sa mintim, daca nu am avea ceva grav de mascat?

Sigur ca ni se intampla sa mintim in interesul cuplului. Sa mintim ca sa ii dam incredere celui de langa noi. Sa-i spunem ca e mai frumos si mai bun decat e in realitate… Sau e posibil sa mintim ca sa fugim de acasa inainte de aniversarea lui, vrand sa punem la cale cea mai grozava petrecere surpriza de care a avut parte vreodata… Dar imi par de neiertat minciunile care ascund legaturi cu alti oameni. Minciunile in spatele carora se afla legaturi sau obligatii secrete, taine tinute departe de urechile sau ochii celui langa care traim…

Si cu adevarat de nesuportat mi se par tradarile. Zvacnetele de dragoste indreptate catre altcineva. Imbratisarile furate. Experimentele amoroase comise departe de ochii celui care ne acorda dragostea si increderea sa. Cum as putea sa iert un barbat care, dupa ce m-a tradat cu altcineva ma mai si minte ca intre ei nu s-a intamplat nimic, ca sunt doar amici nevinovati si ca banuiala mea e nedreapta si dovedeste lispa de incredere in mine? De ce ai ierta o femeie care ti-a pus coarne si apoi a venit acasa, spunandu-ti ca a avut preocupari intelectuale si ca banuiala ta e nedreapta?

Privesc catre trecutul meu si catre trecutul barbatului meu si nu inteleg. Ne contrazicem, eu spunand ca poti sa ierti doar daca iubesti prea mult, asa cum cred ca am facut eu, el jurand ca doar daca nu iubesti deloc, asa cum spune ca a facut el…
Si incercam sa aflam pana unde ierti intr-o poveste de dragoste. Pana la primul gand tainuit? Pana la prima intalnire ascunsa? Pana la primul sarut ilicit? Pana dincolo de atingerea intreaga a trupurilor?

Raspunsurile dor, indiferent in ce ordine ar veni…

Serul adevarului

Exista un ser al adevarului, o substanta care, de indata ce a fost injectata in vena prizonierului, declanseaza un suvoi de raspunsuri adevarate la intrebari, de marturisiri care nu pot fi masluite.

Procedura nu este legala, din cate stiu, dar, de cand am aflat ca exista pe pamant un ser al adevarului, mintea mea nu s-a putut abtine de la indelungi - si ilegale - reverii. Potiunea magica pare adusa in lumea noastra de un erou fugit dintr-un basm. In povesti sau in mitologie eroii primesc, la un moment dat, fie o licoare care ii face sa se indragosteasca pentru totdeauna de cei alaturi de care o beau, fie o substanta miraculoasa care ii face nemuritori, invincibili sau, dupa caz, invizibili. In povesti, exista licori care te fac sa devii urias sau care te prechimba intr-o fiinta de dimensiunea unui graunte. Exista bauturi vrajite care te fac sa intineresti si altele care te ajuta sa calatoresti in timp, rasfoind dupa bunul plac foile calendarelor.

Cum ar fi sa avem in dulapiorul din baie toate substantele marilor transformari? Nu indraznesc sa imi imaginez. Dar, recunosc ca ma incumet sa ma gandesc din cand in cand cum ar arata ziua noastra in care am picura pe furis in cafeaua bauta alaturi de prietenii sau neprietenii nostri, alaturi de rudele sau partenerii nostri de afaceri, cate un strop din serul adevarului. La sfarsitul zilei am fi, oare, ingrozitor de tristi sau ne-am stapani cu greu dorinta de a-i imbratisa pe cei langa care traim si muncim cu voie sau fara voie?

Dar daca ar fi sa bem noi, de buna voie, licoarea neminciunii, privindu-ne in oglinda si spunandu-ne totul despre noi, fara menajamente, incepand cu ziua urmatoare am trai mai cu rost sau, dimpotriva, ne-am pierde de tot intelesurile vietii?

Probabil ca nu vom sti niciodata.

De ce mintim?

Mi se intampla si mie cateodata sa mint, iar celor din jurul meu li se intampla tot timpul. De ce credem ca e mai usor sa nu spunem adevarul, decat sa ne confruntam cu propria noastra viata?

Ultima oara cand am mintit am facut-o din frica. Penultima oara cand nu am avut curaj sa spun adevarul, am fost ingenuncheata de propria mea lasitate, iar cu o data inainte eram cu adevarat coplesita de propria mea vina. Dar constat ca oamenii din jurul meu mint, cel mai adesea, din cu totul altfel de motive. Unii pentru ca au obiceiul sa aleaga versiuni alternative ale realitatii, care ii pun in lumini mai incantatoare decat cele in care ar putea aparea daca s-ar arata in propria lor splendoare. Altii pentru ca au un dar innascut de a mistifica realitatea. Si foarte multi mint dintr-o boala, dintr-o neputinta, dintr-o vinovatie.

In lista de intrebari din chestionarul lui Proust pe care l-am postat in urma cu cateva zile, la intrebarea “Ce urasti mai mult?” am raspuns: “Minciuna”. Am darul pagubos si chinuitor de a depista imediat minciunile altora, iar asta ma face sa sufar profund si dezlantuit. Ma umileste si ma face neputincioasa, pentru ca stiu ca, dincolo de mistificare, nicio conversatie nu mai este posibila, nicio cerere nu-si mai gaseste ecou. Insa multi oameni isi gasesc scuze serioase pentru  a minti. “Te mint pentru ca…”, apoi zambesc cu seninatate. Iar eu vin si va intreb: de ce mintim? Tu de ce ai mintit ultima data si din ce motiv esti gata sa minti in viitor?

Adevarul care ne face liberi

Nu-mi amintesc cand am inceput sa spun adevarul despre mine, dar tin minte perfect senzatia de eliberare pe care am trait-o cand am realizat ca nu mai am nimic de ascuns. Nu cred neaparat ca trebuie sa spunem absolut totul despre noi si gandurile noastre, dar stiu sigur ca minciuna dauneaza grav libertatii.

Am mintit ani la randul, consecvent si indarjit. In toti anii de scoala m-am prefacut ca nu-mi pasa ca sunt o fata saraca si am jucat, cabotin, rolul nonconformistei, desi tanjeam, ca toti copiii, sa fiu in randul lumii, sa trec neobservata, sa fiu poftita in orice grup. Dar nu eram.

Dupa ce am intrat la facultate, ani la rand mi-am mintit tatal ca nu fumez. Ajunsesem sa evit sa merg acasa la sfarsitul de saptamana, fiindca ma stanjenea faptul ca trebuia sa ma ascund prin diverse cotloane ca sa-mi aprind tigara. I-am marturisit meteahna mea abia in ziua in care m-am maritat si, tot in ziua nuntii, am fumat prima data de fata cu el. Nu atunci, ci mai tarziu, tata mi-a dezvaluit ca stia de mult ca ii ascund viciul atat de nepotrivit cu o fata finuta si dulce ca mine, dar ca s-a gandit intotdeauna ca, daca macar ma feresc de el, o sa fumez mai putin…

Si au urmat anii minciunii conjugale. Anii in care ma prefaceam ca sunt vie, desi eu ma simteam ca si cum as fi murit de mult. Anii in care jucam rolul celei careia ii pasa de bunul mers al familiei, desi fiecare pas, fiecare gest, fiecare stradanie imi ajunsese o corvoada. Anii in care ma minteam chiar si pe mine insami, spunandu-mi ca vor repara copiii nostri inocenti ceea ce noi, doi adulti plini de vini, nu mai putem drege.

N-am mai avut apoi decat zvacnete spre minciuna. Nu m-am mai lasat prinsa cu anii in capcane. Au venit iubirile mintite si dezamagirile prost mascate. Dar am mers mai departe, le-am vindecat cat am putut de repede si, candva, nu mai stiu cand, am inceput sa spun adevarul. Si, dintr-o data, nimic nu a mai fost la fel.

Nu-mi mai e teama ca ar putea rade de mine oameni care ar afla ca am fost saraca, urata, si ca am iubit prea mult barbati care m-au iubit prea putin. Nu-mi mai pasa deloc ca cineva s-ar mira ca am fost lasa si ca teama de singuratate m-a impins catre compromisuri oribile. Nu-mi mai e frica sa aflu ce susotesc pe la spate oameni care stiu ca am plans de ciuda si de rusine, ca am fost inselata si ca am inselat, ca m-am facut ca nu vad si ca nu aud lucruri pe care le-ar fi vazut orbii, le-ar fi deslusit surzii… Pentru ca, intr-o buna zi, am spus chiar eu cine sunt si ce sunt. Mi-am marturisit in fata oamenilor pacatele de la inceput si pana la sfarsit si am cerut sa fiu iertata. Si, cu sau fara iertarea lumii, dincolo de adevar am devenit un om liber.