Minunea de Craciun
Noiembrie 20, 2009 de erisa in Poveste de craciun
Ningea incet, cu fulgi mari si bucalati. In mod normal as fi iesit afara, sa simt fulgii topindu-se pe zambetul, pe obrajii incinsi. Acum nu aveam de ce sa zambesc, nu-si avea locul zburdalnicia cand cea care mi-a dat viata zacea aproape stinsa, intr-o camera mirosind a clor, pe un pat de spital. Da, mama mea, sumpa mama a mea era bolnava. Ultima luna mi-o petrecusem langa ea, zi si noapte rugandu-ma pentru o minune, facandu-i lui Dumnezeu mii si mii de targuri doar sa mi-o mai lase inca un pic. Era suspecta ce cancer. Analizele si testele de tot felul nu se mai terminau. Era ajunul Craciunului si pentru mine nu reprezenta nimic. Asteptam rezultatul ultimul test, cel care ne spunea daca mai avem vreo speranta.
Saraca mama, si acum imi amintesc cum incerca sa zambeasca, sa ne spuna ca va fi bine, ca stie ea sigur ca cineva acolo sus nu va lasa trei copii orfani de mama.
Era ora 9 dimineata si medicul intarzia sa isi faca aparitia. Nu mai aveam stare, nu mai aveam rabdare. Imi venea sa ulru. Inghiteam in sec cu ochii bulbucati. Pe la 9.30 deschide usa salonului. Zambea, dar nici asta nu m-a linistit. A venit, m-a luat de brat, i-a facut semn mamei ca se intoarce si am iesit pe hol. Continua sa zambeasca. „Mama dumneavoastra are sigur o pila acolo sus. La ultimul test nu a iesit nimic. E pe calea cea buna, se va face bine daca…” nu am mai auzit nimic din ce a spus mai departe. Atat a contat pentru mine „se va face bine”. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, am sarit pe bietul doctor, l-am imbratisat si i-am multumit de nu stiu cate ori.
Chiar daca mi-am petrecut acel Craciun in spital, cred ca o fost singurul pe care l-am simtit cu adevarat fi sarbatoare. A fost o minune pentru care si azi sunt recunoascatoare.
Minunea de dupa renuntare
Noiembrie 6, 2009 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Tine de lectiile vietii si ale divinitatii. Abia dupa ce renunti sa te zbati, sa cersesti, sa pretinzi explicatii, iti este data in dar o sansa. Si daca atunci esti pregatit s-o primesti, iar sufletul tau nu e inca ranit de moarte, vei gasi implinirea.
O prietena din alta viata mi-a impartasit epopeea cruda a incercarilor ei de a avea un copil. Mi-a povestit cum a stat zile in sir prin spitale si cum a indurat de zeci de ori procedurile umilitoare ale inseminarilor artificiale si ale fertilizarilor in vitro. Cum relatia ei si a barbatului iubit s-a frant de o mie de ori sub greutatea incercarilor si a esecurilor. Si cum, intr-un final, s-au resemnat cu ideea ca nu pot avea copii. Cum a trait o vreme in linistea gandului ca nu le-a fost dat sa devina parinti, si ca nu se mai poate face nimic. Ca viata le-a dat alte rosturi si ca incrancenarea lor nu va duce, niciodata, la un rezultat. Apoi au demarat formalitatile pentru a infia un pui de om. Numai ca, in dimineata de dinaintea vizionarii primului orfelinat, un test de sarcina, facut intr-o doara, le-a daruit, atunci cand n-o mai asteptau de mult, minunea.
I-am povestit si eu cum am asteptat dragostea si-am scotocit dupa ea in toate colturile inimilor intalnite si-n toate cotloanele pamantului. Cum, in numele marii mele iubiri neintalnite, am facut gesturi necugetate, explorari indraznete, disperate, absurde, ridicole. Si abia dupa ce ani si ani m-am irosit si m-am sfasiat inaltandu-ma in sperante inutile si prabusindu-ma apoi pana pe fundul rabdarii, abia dupa ce am trait durerea intreaga a revelatiei ca nu exista dragoste, a venit la mine iubirea cautata, dorita, visata.
“Cand ai tupeul sa dai o sentinta si sa spui tu ca nu se poate sau ca nu exista ceea ce cautai, destinul vine sa te contrazica, si uneori o face intr-un mod minunat”, mi-a spus ea. “Cand ai ajuns cu durerea la limita de a indura, cand ai baut pana la fund paharul umilintei si al deznadejdii, abia atunci esti vrednic sa primesti o noua sansa”, am contrazis-o eu.
Dar cred ca aveam dreptate amandoua. Sau greseam, si una si cealalta…
Cand am fost fericita
Iulie 25, 2009 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
De dincolo de pragul minunii mele, am privit ieri inapoi spre viata mea si am spus, cu glas tare: “Nu am fost niciodata atat de fericita!” Apoi m-am gandit mai bine, si m-am corectat: “De fapt, nu cred sa fi fost vreodata fericita pana acum”.
Apoi mi-a parut rau. Ma plimbam, indragostita, pe strazile Londrei, si mi-am dat seama ca nu am dreptul sa neg viata mea de pana acum. Da, stiu sigur ca nu am fost niciodata atat de fericita intr-o poveste de dragoste. Ca langa niciun alt barbat nu m-am simtit atat de intreaga, de senina, de implinita. Ca n-am vorbit cu niciun barbat aceeasi limba, ca n-am vazut lumea cu ochi atat de curajosi, langa niciun alt vietuitor de sex masculin al planetei. Ca n-am calatorit cu atata bucurie si incredere langa niciun alt domn al lumii. Si, totusi, uneori, mi-a fost dat sa fiu nespus de fericita. Am calatorit, odinioara, cu Simona mea, in alte orase, in alte tari, si intotdeauna ne-au fost drumurile pline de farmec. Radeam ca nebunele si niciodata rasul nu ne era prostesc sau fara rost, ci adanc, plin de seva, cum e rasul acela splendid care iti lumineaza inima cu adevarat. Ne povesteam mereu cate ceva, fara sa simtim vreodata vreo unda de plictiseala. Din viata noastra de dinainte de inatalnire scoteam mereu cate o poveste, cate-un inteles pe care sa-l impartasim una alteia. Iar din tot ce ni se intampla, zi de zi, intr-o viata in care munceam mult, si intalneam mereu oameni demni de tot felul de comentarii, bune sau rele, gaseam impreuna motive de inteleptire, sau de ras, sau de plans.
Langa Simona mea am fost fericita. Si am mai fost fericita adesea langa copiii mei. Am fost fericiti impreuna la Disneyland, stiu sigur. Si am fost fericita in diminetile in care am hotarat toti trei sa chiulim- de la gradi si de la serviciu- , si ne-am oferit cate-o zi de rasfat si hoinareala. Si ascultandu-l pe Peter Gabriel am fost fericita. Si atunci cand am inteles ca nu am sa mor de durere nici de data aceea, si ca voi merge mai departe, am fost fericita… Poate ca nu cum sunt acum, cand toate sperantele lumii mi-au fost date in dar, insa am fost.
