Iubiri fara varsta

Toate ziarele titreaza o stire legata de divortul lui Nicolae Manolescu. Nimeni nu uita sa precizeze, chiar in titlu, ca celebrul istoric literar divorteaza “la 72 de ani”.

Nu stiam ca exista o limita de varsta pentru divort, asa cum nu stiam si nici nu vreau sa aflu vreodata ca exista vreo limita de varsta pentru iubire. Cred ca oamenii liberi, destepti, cultivati, isi deschid odata cu portile mintii si portile inimii, dandu-si astfel dreptul de a fi vesnic tineri.

Sigur, dreptul de a iubi vine la pachet cu dreptul de a nu mai iubi. Sansa extraordinara de a te indragosti cu nabadai, cu frisoane, cu freamat, cu nadejde, cu deznadejde, la orice etate te-ai afla, vine insotita de posibilitatea de a te trezi pus in situatia de a trece prin sfasieri, prin caderi, prin dezamagiri dincolo de care despartirea sa para inca si mai dureroasa decat aceea din anii mai tineri, care isi permit consolarea trufasa ca vor urma alte si alte iubiri.

Pe masura ce inaintam in varsta, ne traim fiecare dragoste ca pe o ultima iubire, convinsi fiind ca am ajuns la limanul tuturor cautarilor. Insa viata nu e niciodata exact asa cum ti-ai imaginat-o. Si, tocmai pentru ca nu se incadreaza niciodata in reguli, e un continuu miracol, in care iubirile n-au varsta, iar asteptarile nu-s niciodata fara rost. Un miracol de care n-ar trebui sa contenim sa  ne bucuram.

Locurile au amintiri

Incet, incet, lumea devine a noastra, iar noi ne asezam mai adanc intr-o iubire care, cu cat are mai mult trecut, cu atat are mai prelung viitor. Mergem pe drumuri ale tarii, bucurandu-ne daca am mai trecut pe acolo impreuna.

Revenirea intr-un loc in care am fost mai demult ne readuce emotia inceputurilor. Locurile au amintiri, pe care le restituie celor care si-au lasat acolo amprenta de dor si de dragoste. Locurile pastreaza energii, promisiuni, sperante pe care noi le-am trait cu intensitate.

Am vizitat din nou cetatea Histria, acolo unde am mers in primul nostru drum de dragoste oficializata. Candva - acum mi se pare demult, desi sunt doar cativa ani - am fost doar noi doi, intr-o evadare de dragoste, intr-un periplu care ne-a purtat pe malul mai putin vizitat al Marii Negre, spre Histria, spre Enisala, spre Portita. Purtam un pui de om in pantec si o mare lumina in suflet. Acum puiul de om a crescut si ne striga pe nume. Iar lumina s-a inaltat si ea, preschimbandu-se in seninatate, in liniste.

Mergem pe drumurile tarii si depanam amintiri cu voluptate de batranei iesiti de mult la pensie. “Aici am dormit in masina, pe malul marii.” “Acolo ne-am oprit si am baut o cafea”. “Aici ti-am facut poza aceea in care esti foarte frumoasa, in care stateai langa oblonul albastru…” Schimbam replici banale, dar care ne fac nespus de fericiti. Pentru ca noi stim ca, pentru a putea pastra miracolul pe care l-am trait in clipele dintai ale iubirii noastre, avem nevoie de amintiri. Amintiri-reper, la care sa ne intoarcem mereu. In cuibul emotiilor noastre, trebuie sa ramana mereu un sanctuar al frumusetii primordiale. Noi vom avea intotdeauna Venetia unei nopti magice, asa cum avem aici drumurile dintre cetatile de pe malul Marii Negre. Vom avea dorul de Timisoara, drumurile la Iasi, la Cluj, la Baia Mare…

Pe harta iubirilor voastre, ce locuri va pastreaza amintirile?

Un copil pentru el? Un copil pentru tine?

Aproape ca nu imi mai amintesc motivul pentru care am facut copiii. Stiu sigur ca o lunga perioada nu am vrut copii, ca nu-mi placeau si nu-mi trecea prin minte sa devin mama. Apoi parca s-a schimbat ceva, dar as minti sa spun ca stiu exact ce.

Am scris si am spus o multime de povesti despre cum s-a produs schimbarea in gandul si in viata mea, insa, in momentele de luciditate, recunosc ca nu sunt in stare sa discern cat din ele este constructie literara si cat adevar. Marquez spune ca viata nu este ceea ce ai trait, ci ceea ce iti amintesti pentru a povesti. Iar eu il cred, pentru ca stiu ca povestea este aceea care ramane, aceea care merge mai departe de vietile si de adevarurile individuale. Totusi, dincolo de viata vazuta ca demers narativ, raman urmele pasilor nostri prin destin. Si raman oamenii pe care i-am intalnit si pe care i-am iubit, cei de dragul carora am facut gesturi, fapte, copii.

Traim intr-o lume in care femeile au dreptul sa aleaga daca raman sau nu insarcinate. Daca, totusi, asta se intampla fara stirea sau voia lor, exista sansa de a se razgandi si inca o mie de penitente pentru a fi iertate ca nu s-au simtit in stare sa duca lucrurile la bun sfarsit obstetric. Deci, categoric, in spatele fiecarui copil nascut exista o alegere. L-ai facut pentru ca ti l-ai dorit? L-ai facut pentru ca tanjeai sa devii mama? L-ai facut pentru a darui un miracol barbatului iubit? Sau pentru a-l tine langa tine, obligandu-l sa nu mai plece mai departe prin viata?

Acum, cand copiii mei sunt ai mei ca niste bucati de trup si de suflet, nu mai stiu daca i-am facut pentru barbatul iubit sau pentru mine. Sunt ai mei, pentru totdeauna. Am multe povesti, dar cred ca adevarul se ascunde printre randuri chiar si pentru mine insami. Sunt sigura ca i-as fi facut si daca mi-ar fi fost anuntata pedeapsa de a ii creste singura. De asta nu ma indoiesc, ba chiar am si martori, care traiesc fericiti langa mine si vor trai pana la adanci batranete. Dar nu pot sa fiu sigura ca atunci cand am decis sa ma bucur, bucuria a fost destinata sufletului meu sau uluirii lui…

Ziua bilanturilor

De parca, intr-adevar, destinele ar tine seama de rasturnarile din calendare, mi-am rezervat mereu ultima zi din an pentru bilanturi adesea spasite, pentru planuri intotdeauna marete.

Ce n-am apucat sa fac in anul care se incheie, aman pentru la anul… Ce am trait frumos si ce mi-a luminat sufletul imi promit sa repet si in anul care va veni. Ce inca n-am trait, dar stiu sigur ca as avea dreptul sa visez, planific cu grija pentru perioada imediat urmatoare.

Am asociat adesea bilanturile mele de pana acum cu lectia de contabilitate a lui Marin Sorescu, in care era vorba, bineinteles, tot despre iubire: “O femeie pe care am iubit-o/ Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit/ fac zero”. De cele mai multe ori, pana acum, la ceasul bilanturilor am cazut prada acelorasi revelatii amare. Un barbat pe care l-am iubit, plus acelasi barbat care nu m-a iubit… Asa am socotit in gand, de mai multe ori in viata. Numai ca, anul trecut, la ceasul promisiunilor, am avut curajul, am avut taria, am avut trufia sa declar: “2009 va fi anul marilor iubiri sau nu va fi deloc”. Si anul 2009 a fost.

Pasesc spre 2010 recitand in gand versuri rasturnate. Un barbat pe care il iubesc plus acelasi barbat care ma iubeste fac un miracol. Un miracol pe care il vreau pentru toti anii care vor urma, si pe care va urez sa-l traiti cu totii. Toti cei care l-ati asteptat, toti cei care l-ati visat, toti cei care l-ati chemat. Toti cei care tanjiti dupa dragoste, cei care nazuiti la fericirea in doi. La anul. Si la multi, multi ani, de acum inainte.

foto: Paul Buciuta/artista

Voi avea un copil

La inceput n-am vrut sa spun nimanui. Pentru ca eu insami nu puteam crede. Apoi am mai asteptat, sa ma conving ca e totul bine cu noi. Dar port in mine un miracol crescand pe care nu-l mai pot tainui: voi avea inca un copil.

Ii spuneam iubitului, de o vreme incoace, ca nu-mi mai e de ajuns imbratisarea. Ca tanjesc sa-i intru in sange, ca as vrea sa se ascunda intre coastele mele. Ca mi-e dor de el nu doar atunci cand e departe, ci si atunci cand nu-i simt pulsul batand langa tampla mea.

Mi s-a facut apoi dor de copilaria lui. M-am simtit ravasita de dragoste pentru parintii lui pe care nu i-am intalnit niciodata, iar intr-o noapte am visat ca il nasc, si il hranesc la san, si il cresc, si il apar de relele lumii. Iar dimineata m-am trezit plangand de setea de a-i fi mama, si sora, si iubire dintai, si sotie, si amanta, si fiica. Si tot intr-o noapte, in vis, mi-a venit vestea ca toate dorintele mele s-au implinit. Confirmarea medicilor nu m-a mai facut sa tresar.

Recunosc, mi-a fost teama de clipa in care ii voi spune lui. In prima secunda m-am gandit sa vorbesc mai intai cu Simona -prietena mea, sufletul meu pereche care vietuieste nedrept de departe, peste distante, peste asteptari. Am intins mana spre telefon. Dar gestul meu a inghetat in aer: a tradare, a speranta. Si pentru prima oara in viata mi-am spus ca nu asa trebuie sa fie. Ca am sa-i spun si ei, deindata, dar ca, de data asta, trebuie sa fie altfel.

Si a fost.

Ne-am bucurat si am plans imbratisati. Ne-am tinut de mana cand am privit prima oara spre ecranul ecografului. Si ne tinem si acum de mana, privind catre  viata care a inceput o data cu noi: cea mai frumoasa dintre vietile posibile. O viata in care Mos Craciun ne va aduce barza, care ne va aduce minunea, care ne va aduce lumina, si nesomnul, si rostul, si rodul dragostei noastre.

Foto: Paul Buciuta/ MareaDragoste