Vreau sa ma marit

O prietena pe care nu am mai intalnit-o de aproape un deceniu, dar pe care am revazut-o in week-end-ul acesta, mi-a raspuns astfel, atunci cand am intrebat-o ce isi doreste cel mai mult pentru viitor: vreau sa ma marit!

Nu mi-a spus ca isi doreste sa intalneasca un barbat care sa o iubeasca si pe care ea sa il adore. Nu mi-a vorbit despre dragoste sau despre copii. N-a zis nimic despre impliniri ale sufletului, despre tresaltari ale inimii. Nu mi-a descris caminul visleor sale, gradina plina de roade si miresme pe care si-ar dori-o alaturi de casa ei, sau opera de arta pe care a tanjit s-o infaptuiasca dintotdeauna. Mi-a spus doar atat. Ca vrea sa se marite. Sa devina din domnisoara, doamna.

Eu m-am intrebat, ascultand-o, daca intr-adevar e atat de insemnat sa bifam in biografia noastra de femei carora, inainte de toate, li s-a dat sansa de a fi raspunzatoare de insasi nemurirea omenirii, o intamplare care ascunde in ea nu doar un legamant de iubire, dar si un pic de conformism, multa teama de judecata lumii, fuga de singuratate, spaima de a fi considerata o exceptie. Mi-am amintit ca am tanjit mereu dupa o mare iubire, dar parca niciodata dupa o nunta mare, care sa ma aduca in randul lumii. Am visat sa iubesc si sa fiu iubita, nu sa fiu maritata si sa tin langa mine un barbat care mi-e obligat fiindca suntem casatoriti. De fapt, in mintea mea, maritisul n-a avut nicio valoare fara dragoste. Dar nu e neaparat corect asa. Pentru prietena mea, satula de iubiri tumultuoase si fara nicio finalitate, telul fixat pentru restul existentei sale nu mai are de-a face cu dragostea in sine, ci cu legalizarea unei legaturi. Si poate ca are dreptate sa gandeasca asa. Nu?

Inca o nunta regala, inca o mireasa trista

Nu am vazut niciodata o nunta regala in care mireasa sa para cu adevarat fericita. Poate ca nu am vazut eu suficiente imagini sau filmari de la ceremoniile de casatorie a celor cu sange albastru. Sau poate ca, totusi, cutumele apasa prea greu pe umerii firavi ai femeilor care pleaca pe drumul iubirii alaturi de un posibil viitor rege.

Toate miresele sunt subtiri si fragile. Probabil ca exista vreo lege nescrisa care nu accepta la marile curti printese grasute, sau poate ca echilibrul si cumpatarea (inclusiv in plan nutritional) sunt legi de baza ale caselor mari. Dar, daca vorbim despre cumpatare, de ce, totusi, printilor li se ingaduie sa aiba, inainte de casatorie, vieti tumultuoase, cu mai multe legaturi si copii mai mult sau mai putin legitimi, dar miresele lor trebuie sa aiba reputatia nepatata si trupul cat mai neprihanit?

Ma intristeaza, mereu, mai mult decat zambetul lor amarui, sarutul regal pe care il asteapta intreaga planeta. Oricat de inhibati ar fi de camerele de luat vederi, doi oameni care se iubesc parca nu s-ar cuveni sa daruiasca eternitatii o tocaiala searbada si fara pic de emotie, care sa dezamageasca miliarde de ochi flamanzi de o dovada de iubire. Iar apoi cand, la sfarsit, se face bilantul declarandu-se cate zeci de milioane de euro s-au cheltuit pentru ceremonie si mese, ma desumflu si mai mult.

Dar nuntile de la marile case cu sange albastru ne amintesc tuturor de tot ce am visat si noi pentru iubirile noastre. Privim cu totii transmisiunile de la cununiile printilor, sperand ca vom vedea licarul acela de splendoare pe care l-am trait si noi, la nuntile noastre din viata sau din vis. Si, cateodata, dincolo de cate un zambet trist, chiar reusim…

Nunta ca spectacol

Sambata seara, parcurile Bucurestiului sunt intesate de palcuri de nuntasi. Mirese inzorzonate ca vitrinele cu gablonturi isi plimba, mandre, trena rochiei printre trotinete si carucioare de copii.

Am studiat cu uluire desfraul de amanunte al tinutelor celor din alai.  M-am uluit de risipa de zulufi din coafurile domnisoarelor de onoare, care aratau, toate, ca si cum ar fi iesit din ghearele aceleiasi coafeze cu apucaturi vetuste. Am analizat naucita parura miresei si costumul ginerelui. Iar cand am constatat ca sunt prea multe amanunte pe care nu le pot retine daca ma prefac ca sunt in trecere si doar intorc, delicata, o privire catre ei, m-am oprit in grupul de gura casca si m-am holbat, nedisimulat, la petrecareti.

Pretextul iesirii lor in parc era, desigur, dorinta de a-si face poze pe fundal inverzit. Insa vazandu-i cu cata placere isi expun vesmintele cautate indelung si cat de putin stanjeniti sunt de adunatura de privitori, mi-am dat seama ca adevaratul motiv este dorinta lor de a fi vazuti de cat mai multa lume.

La ce mai folosesc nuntile in ziua de azi? Cei care se casatoresc, in 80 % dintre cazuri, nici nu mai sunt chiar asa de tineri, incat sa poate pretinde strangerea darului care sa ii ajute sa porneasca in viata. Ei au pornit deja, mai demult, au si case, si masini, eventual si copii facuti inainte de ziua logodnei.

Ce rost au petrecerile cu tambalau, in care mirii arata de parca ar fi impaiati, iar restul mesenilor poarta haine ridicol de pompoase? Unde e misterul, unde e gratia, unde e splendoarea? Si care mai e, pana la urma, taina sfanta a casatoriei, intr-o lume in care nu mai exista nici taine si nici sfintenie?

Cand voi fi mare

Pretutindeni in jur vad oameni maturi, responsabili, care se iau in serios, asa cum se cuvine la varsta lor. In schimb, eu continuu sa ma simt, in adancul inimii mele, o fetita de 16 ani, care priveste cu uimire lumea si realizarile altora.

Nu sunt in stare sa ma fac mare cu adevarat. Am inca inocente de fecioara, rosesc cand aud o vorba nelalocul ei si ma schimb la fata atunci cand nu-mi convine ceva. Nici macar cu copiii mei nu ma simt ca un adult trecut prin viata, ci, mai degraba, ca un copil mai mare caruia i-au ramas in grija fratii mici, un copil cu raspunderi care-l fac sa se simta mandru si puternic, dar, foarte adesea, nepriceput.

Imi vine de multe ori sa spun: “Cand voi fi mare”… Dar apoi imi amintesc ca oamenii necunoscuti mi se adreseaza cu  ”doamna”, ca arareori ma tutuieste cineva de la bun inceput, ca fetita mea e deja in clasa a doua si ca astept cel de-al treilea copil. Ca am murit deja si-am inviat din dragoste de cateva ori, ca nu mai stiu sa plang cum plang copiii, cu seninatate, ci o fac cu obida si cu truda. Ca am riduri in coltul ochiului si cicatrice in coltul inimii.

Si, totusi, am o senzatie uimitoare ca viata mea nu a inceput inca. In fiecare seara, cand ma pregatesc de scris, ma simt ca o fetita in pragul bacalaureatului. In fiecare noapte, cand ma asez in pat, ma simt ca o mireasa aflata in noaptea nuntii. In fiece dimineata cand ma trezesc si pornesc spre o noua zi, ma rog ca azi sa invat ceva minunat, care sa ma ajute sa mai cresc un pic si, poate, sa ma invete ca, atunci cand voi fi mare, sa fiu fericita…