Uita cineva acuzatiile?

Exista un sistem juridic care, teoretic, te absolva de vina, dupa cate un proces lung si istovitor, daca acuzatiile s-au dovedit nefondate.  Si exista si un sistem moral care te face iertat, oricat de mari si de reale ti-ar fi vinile. Dar uita cineva relele care au fost spuse ori, si mai rau, facute?

Cei care au trecut prin cate un scandal public stiu ca, de fapt, nimeni nu mai uita acuzatiile. In zadar ne straduim sa publicam pretutindeni sentintele binevoitoare. Oamenii retin ceea ce le este mai placut aducerii aminte. Informatia care, la o adica, sa poata declansa o barfa suculenta. ‘Nu degeaba a fost acuzat cutare de… Chiar daca l-au absolvit, nu iese fum fara foc”. Asa ca am retinut cu totii ca Michael a fost pedofil, ca Edmond Dantes era hotoman, ca Marius Moga a facut plagiat si ca Alba-ca-Zapada era prea lacoma, si nu s-a abtinut de la mar.

Suntem setati sa tinem minte relele pe care le-am auzit sau care ni s-au spus, desi uitarea ne-ar izbavi de multe convulsii, de multe nefericiri, de multe cosmaruri. Eu nu pot sa uit cuvintele grele pe care mi le-a azvarlit cineva, cu furie sau cu dreptate, si chiar daca ma port ca si cum le-as fi uitat, nelinistile ma hartuiesc in vis si ma condamna la cearcane si deznadejde. Raspund zambind si necunoscutilor care ma iau la intrebari, pe strada sau pe bloguri, dar si celor care ma condamna indraznind sa ma priveasca in ochi. Dar apoi ma infurii de nedreptatea care mi s-a facut, ma prabusesc de durerea amenintarilor pe care niciun dusman nu le-ar fi meritat, cu atat mai putin cineva drag, si inteleg, inca si inca o data, ca nu avem dreptul sa ne jucam cu vorbele.

“O fapta rea o indrepti cu o fapta buna”, spunea Ileana Vulpescu. “O vorba rea n-o indrepti cu nimic”. Mi-a citat gandurile scriitoarei un om care mi-a scris cele mai frumoase cuvinte din lume, acelasi om care mi-a spus, privindu-ma in ochi, ca nu a existat niciodata. Dar asta este o alta poveste…

Amantii din padure

In orele lor furate de la soti, doi amanti, intelectuali cu studii inalte, amandoi, s-au oprit cu masina in padure pentru o imbratisare ferita de ochii lumii. Dar masina a ramas impotmolita.

Amantii nu numai ca n-au mai putut ajunge acasa la timp pentru a salva aparentele, dar femeia, care era posesoarea masinii,  s-a intors nu doar intarziat, ci si pedestru.

Sotul a intrebat-o unde e masina. Si, pentru ca nu a reusit sa minta nimic mai de Doamne-ajuta, ea i-a spus, pana la urma, adevarul. Si a divortat. Companionul ei de aventura a mai amanat cateva luni decizia despartirii de sotie, mai ales ca el a gasit mai lesne o minciuna acceptabila. Dar, in scurt timp, totusi, s-a despartit si el si si-a vazut de viata lui.

Am auzit povestea asta, absolut adevarata, acum destul de multi ani. Eram pe atunci o tanara profesoara angajata intr-un serviciu militar care excela prin sobrietate. Purtam cu totii, daca nu uniforme bleumarin, musai costume cu taior sau sacou. Deci, macar ca infatisare, eram cu totii destul de scortosi. Conform statutului, si apucaturile trebuiau sa fie apretate, nu doar hainele. Asa ca, atunci cand unul dintre colegi ne-a povestit patania amicilor sai, cei mai multi dintre cei prezenti s-au zgaltait de repulsie. Am auzit opinii scarbite legate de cei care isi insala partenerul, dar si de cei care nu sunt in stare sa conduca iscusit si sa apese ambreiajul in asa fel, incat sa poata scoate masina din orice noroaie.  Dar cel mai tare mi-a atras atentia pledoaria unui domn chipes si care se purta mereu ca si cum ar fi fost perfect, care s-a aratat oripilat nu de meandrele amantlacului cu pricina, ci de locul in care indragostitii iliciti s-au oprit sa faca amor. “In masina? In padure? Ca animalele?” s-a inflamat el, apoi a explicat auditoriului ca, daca ai o amanta sau un amant, merita sa petreci cu el ore mult mai romantice, intr-o camera de hotel sau intr-o casa primitoare de prieten plecat in vacanta. Sa ai o sticla de sampanie la rece si un CD cu Boleroul lui Ravel la indemana. Ca numai atunci te-ai putea salva de la ridicolul unei relatii furate.

Nu am indraznit sa-i contrazic pe moralistii dinainte, insa pe cel din urma am simtit nevoia nebuneasca sa il combat. Si i-am spus, cinstit, cat de mult ii invidiez pe cei doi indragostiti care se doreau atat de tare, incat nu le-a pasat nici de butaforiile conventionale, nici de pericolul de-a ramane intepeniti in noroaiele padurii. I-am marturisit ca mi se pare extrem de rara si de pretioasa o patima care sa te mistuie in asemenea fel, incat sa incalci toate regulile lumii tale. Si am mai spus ceva probabil foarte nepotrivit. Am spus ca mi-as dori sa pot sa doresc pe cineva atat de mult, atat de febril, incat sa simt nevoia absolut indecenta sa opresc masina intr-o ramasita de codru de langa oras. Dar ca nu cred ca se intampla asa ceva prea des intr-o viata de om…

Toti cei de fata m-au masurat ingroziti de atata depravare a gandului si sunt absolut sigura ca am avut parte, pe muteste, de catalogari mai grave decat cele pe care le indreptasera pana atunci impotriva soferitei indragostite din poveste.

Peste vreo doi ani, domnul aproape perfect, care nu accepta amorul fara sampanie, a fost prins de nevasta cu amanta chiar in casa lor, cand ea s-a intors mai devreme dintr-o deplasare. Mai curand de atat, doamna care nu concepea sa iti inseli partenerul s-a combinat cu personajul care ii dispretuia pe soferii nepriceputi in ale extragerii autovehiculului dintr-un teren clisos. Iar ceilalti moralisti s-au dovedit, in ochii mei, in diverse ocazii, atinsi de tot felul de nimicnicii.

Atunci am priceput, si mi s-a confirmat asta in repetate randuri de-a lungul vietii, ca aceia care se pretind desavarsiti sunt primii care acopera sub platosa lor de palavre mustratoare hibe pe care le poarta cu ei de-o viata, fara sa fie in stare sa le vindece. Si m-am obisnuit, nu cu usurinta, dar am reusit sa nu mai pun la inima remarcile ingrozite de asa-zisul libertinaj al mintii sau al faptelor mele. Pentru ca, intre timp, am invatat ca numai cei care se marturisesc, in slabiciunile sau ratacirile lor, au sansa sa devina puternici si sa gaseasca drumul drept. Cei care se declara, cu trufie, posesori ai moralei perfecte, vor gresi pe furis, in numele ipocriziei, pana cand batranetea sau moartea ii vor vindeca de orgolii.

Buni sau rai?

Cu cat sunt mai buni, mai politicosi, mai delicati, oamenii au cu atat mai multe experiente neplacute. In jurul meu, oameni buni de pus la rana imi povestesc cum au stat cu anii si, in numele moralei crestine sau al bunului simt prost inteles, au incasat suturi dupa suturi de la cate un personaj fara scrupule.

Aud de doamne dragute care au rabdat o viata intreaga toanele unor soti tirani, dar si de barbati buni si cu suflet nobil, care-au stat cu anii langa o femeie care i-a tinut sub papuc si le-a pus coarne. Dupa ani si ani in care ne-am dezmeticit, povestim atunci cand ne intalnim si avem puterea sa radem, noi si prietenii nostri, de intamplari in care ne-am umilit in numele salvarii cate unei relatii paguboase, in care, oricum, nimeni nu era fericit. Ne amintim de episoade in care  noi pregateam cate o simfonie pentru cel pe care-l iubeam, iar el isi deschidea plictisit ziarul. De povesti in care am fugit de acasa cu gand ca partenerul va veni disperat dupa noi, iar el nici n-a bagat de seama ca lipsim. Asa ca ne-am intors de buna voie, cu coada intre picioare si aceeasi boccea in mana.

Prietena mea imi povesteste ca a parasit-o adoratul (ca” iubitul” ar fi prea putin spus) caruia i-a fost credincioasa pana la dementa, pentru ca el a realizat, intr-un tarziu, ca-i e dor de femeia dinainte, de care s-a despartit pentru ca ramasese gravida cu altul.

Un amic apropiat de-al meu a trecut prin furcile caudine ale unui partaj cu tambalau, in care sotia casnica, parasita dupa ani in care l-a inselat fara perdea, de radea tot targul de el, i-a pretins daune morale si materiale constand in toata averea agonisita din truda lui, pe motiv ca a stricat familia- pe care ea doar o spurcase nitel.

O buna si draga amica de-a mea a ramas insarcinata pentru a doua oara, pentru ca sotul ei insista ca-si doreste si o fetita, nu doar un baietel. Inainte sa nasca fetita, totusi, sotul s-a razgandit si i-a declarat ca a realizat ca nu a iubit-o niciodata. Si-a strans lucrurile intr-o valiza si a lasat-o sa plece singura la maternitate. Cand fetita implinea o luna, a vizitat-o o prietena pe care o chemase sa-i ajute un pic la curatenie, si atunci a aflat si ca sotul ei nehotarat era indragostit lulea de o actrita de cabaret.

Cu cat sunt mai buni, mai seriosi, mai generosi, cu atat oamenii sunt posesorii unui portofoliu mai amplu de porcarii indurate de la altii. In schimb, vad tot felul de scorpii si de destrabalati care n-au patit in viata lor decat ce-au vrut ei sa pateasca, si care bat cu tupeu din picior ori de cate ori nu le convine ceva. Si sigur ca ma intreb daca ar trebui sa-mi cresc copiii invatandu-i sa calce pe cadavre pentru binele si bucuria proprie, mai ales ca vad ca egoistilor lipsiti de scrupule nu le merge chiar rau, sau sa-i conving mai departe sa fie oameni buni, cu teama de pedeapsa Domnului, care sa-si iubeasca aproapele neconditionat, chiar si cand aproapele e nesimtit  sau lacom, mincinos sau cu pofta de amantlac. Ma intreb, si nu gasesc niciun raspuns…

Daca-i anonima, semnez

E incredibil cate lucruri si fapte de nefacut suntem in stare sa facem atunci cand suntem convinsi ca nu ne vede nimeni si, mai ales, ca nu va afla nimeni niciodata ce am facut! Numai ca eu stiu ca nu exista secrete, si nici fapte care sa nu fie dezvaluite mai devreme sau mai tarziu.

Un secret pe care l-ai incredintat altcuiva, indiferent cui, e pornit pentru totdeauna pe drumul dezvaluirilor. Imi amintesc o replica dintr-un film pentru copii: “Iti spun un secret, dar jura ca nu-l mai spui nimanui. Iar daca totusi il spui cuiva, pune-l sa jure ca nu-l va mai spune nimanui”.

Ceilalti stiu despre noi mai mult decat ne-am dori si decat ne-am imagina. Si, la randul nostru, aflam despre cei din jur cu mult mai mult decat cred ei si, cel mai adesea, simtim nevoia sa folosim cumva informatia pe care am capatat-o.

Primesc intotdeauna zeci de scrisori si sute de mesaje elogioase. Si, printre ele, cateva, ratacite, dar insistente si pline  de venin. Cele critice sau agresive sunt intotdeauna anonime. Si tot intotdeauna provin de la niste personaje pe care le-am intalnit in viata reala, care, insa, nu au curajul sa ma priveasca in ochi atunci cand ma intalnesc. Primesc pe blog comentarii moralizatoare de la verisoare care ma invidiaza, de la neveste sau foste neveste ale unor prieteni, care-mi fac morala, sub un nume fals, desigur, pentru faptele mele imorale- convinse ca eu nu le cunosc pe ale lor, in virtutea ideii ca un secret e secret. Dar un secret nu poate fi niciodata pastrat. Eu stiu chiar de la barbatii lor tristi ca ele au amanti, iar ele imi fac morala ca scriu in vazul lumii ca am avut si eu candva. Eu stiu ca ele ar da o jumatate de viata sa traiasca o poveste de dragoste precum a mea, dar imi explica, pe ton doct, ca totu-i trecator in viata si nu are sens sa ma bucur. Si ma induioseaza ca toata pedanteria lor curajoasa e musai trecuta sub un nume fals si azvarlita undeva in vazul lumii. Nimeni nu are sa-mi reproseze ceva in particular. Sa-mi scrie pe mail o scrisoare plina de opinii care sa ma faca sa pricep cu ce am gresit si unde. Toti vor sa ma puna la punct in public, probabil pentru ca stiu ca eu nu le-as raspunde niciodata in public expunandu-le secretele murdare pe care le-am aflat fara sa vreau. Pentru ca nu exista secrete. Doar subiecte asupra carora convenim ca nu-i frumos sa vorbim de fata cu altii. Decat daca putem sa trimitem cate-o scrisorica. Si s-o dam anonima. Atunci… cum spunea Caragiale…

Luam atitudine?

Un sofer care-si arunca mucul de tigara pe geam, niste oameni care mananca seminte si scuipa cojile pe jos, un tanar care fura ceva dintr-un magazin… Ce facem cand ii vedem? Luam atitudine sau ne prefacem ca n-am observat nimic?

Teoretic, imi doresc sa indrept lumea. Ma uit revoltata inspre cei care fac fapte rele, dar marturisesc, cu rusine, ca nu am curaj intotdeauna sa intervin. Mi s-a intamplat de mai multe ori sa atrag atentia cuiva care arunca gunoaie pe jos, in trafic sau pur si simplu mergand pe strada, si, in mai mult de jumatate dintre cazuri, am primit un raspuns care mi-a stricat ziua. Fie o injuratura, fie un semn obscen, fie o vorba de ocara. Eu am plecat cu demnitatea botita, incercand fara mari sanse sa ma anim la gandul ca, totusi, am facut o fapta buna, care cantareste si ea, cat de putin, in echilibrul universului.

Recunosc ca, desi in parc am vazut adesea fapte care, vorba poetului, m-au scandalizat, am renuntat la ispita de-a le face morala celor implicati. Gandul ca acela e parcul in care se joaca copiii mei si nu se stie niciodata cat de mult iti poarta pica un om caruia i-ai spus ceva neplacut, m-a facut sa-mi inghit vorbele. Desi cred sincer ca exact in locurile cu copii, adultii ar trebui sa se poarte impecabil.

Acum cativa ani, am incercat sa denunt unui politist faptul ca un tanar agresiv nu te lasa sa parchezi langa Universitate daca nu-i plateai o taxa, desi dupa ora 18 parcarea era gratuita. La mai putin de 20 de metri statea o dubita de politie, iar eu am oprit langa ea si am incercat sa-i povestesc ofiterului toata tarasenia. Dar m-a expediat grabit, fiindca era cu nasul in niste hartii si mi-a spus, nepoliticos, ca are alta treaba. De-atunci mi-a cam scazut avantul de-a imi imagina ca, daca nu pot sanctiona eu o atitudine incorecta a vreunui cetatean, exista foruri catre care sa ma reped cu incredere.

Anul trecut am reclamat la protectia consumatorului o coafeza care mi-a vorbit extrem de nepoliticos, intr-un salon sordid in care nimerisem din greseala si, unde, cand am platit, nu mi-au dat chitanta sau bon, pentru ca nu stiau sa foloseasca deloc casa de marcat. Am reclamat la telefon si am trimis si un e-mail pe adesa de pe site-ul oficial. Dar nu am primit niciun raspuns nici pana in zilele noastre, nici macar un “multumesc ca ne-ati informat”, daca nu un feed-back mai consistent.

Nu ma plang de servirea proasta din restaurante pana cand nu am terminat de mancat, fiindca avertismentul neoficial ca un chelner pe care l-ai enervat iti poate scuipa in mancare imi da fiori si pe sira spinarii si pe lobii ficatului. Asa ca, la un bilant oricat de sumar, reiese ca mai degraba trec prin lume fara sa am curajul sa-i cert pe cei care comit fapte rele, desi nu am scuza ca nu i-as observa, dimpotriva, ochiul meu culege din zbor orice deviatie a bunului simt. Si probabil ca, la fel ca mine, sunt o gramada de oameni care stiu ca, daca toti am lua atitudine in fata anomaliilor lumii, viata noastra, a  tuturor, ar fi mai sigura, mai frumoasa, mai demna. Si, totusi, tacem…