Alintaroma sufletului

Alintaroma diminetii, majoritatea o consuma dar putini o simt. Alintaroma trebuie savurata intr-o armonie perfecta, imbinata cu muzica. Alintaroma totdeauna a fost un sfetnic care iti incepe ziua cu ochii bine deschisi si te deschide la noi provocari pe care viata ne incearca. Nu ai cum sa fi optimist si calm toata ziua cand servesti la matinal o Alintaroma si o muzica buna.

Piata cu minuni muzicale

Festivalul George Enescu ne face sa traim zile marete. Toata aglomeratia, graba si naduful Bucurestiului dispar dincolo de lasarea serii. Muzica innobileaza strazile din miezul orasului si atrage, hipnotic, trecatorii.

Au loc concerte pe marile scene ale orasului si ale tarii. Orchestre renumite, venite din intreaga lume, reasaza dansul astrelor in ritmurile celei mai frumoase muzici scrise si traite candva. Iar concertelor care au loc in sali inchise le raspunde, ca un ecou fericit, muzica daruita cu generozitate, la liber si in aer liber, tuturor celor care vor sa se opreasca o clipa din trecerea lor.

Piata festivalului e impodobita cu arcade de flori. Scena din fata Ateneului e plina de lumini si intesata de mari artisti care stiu sa-i cheme, cu armonii desavarsite, pe toti cei care isi ingaduie ragazul unei ultime seri cu parfum de vara si de muzica buna. Iei loc pe scaun si te minunezi de cat de frumos poate sa fie, cateodata, pe pamant. Te asezi in sala de spectacol cu tavan de stele si lacrimezi de prea multa frumusete ascultand glasuri divine, armonii celeste, amintindu-ti cat de simplu poate fi, uneori, sa fii fericit.

Festivalul continua pana catre sfarsitul lunii septembrie. Mai sunt, inca, destule seri in care am putea sa uitam de televizoare si sa ne ingaduim cate o plimbare pe Calea Victoriei, la ceas de seara si de dragoste mare. Viorile canta numai pentru cei care stiu sa le iasa in intampinare, asa ca va dau intalnire, de-acum si pana pe 25 septembrie, in piata cu ghirlande si minuni muzicale. De azi inainte eu voi fi acolo, mereu, cautand cea mai simpla si mai la indemna cale de a ma regasi pe mine, in cea mai frumoasa, mai emotionata, mai armonioasa versiune a mea.

P.S. Iata ce splendoare am ascultat seara trecuta… Dimitri Sostakovici, Suita de Jazz, nr.2

Cand iubesti, nu inseli

M-am trezit ieri in fata unui raft de magazin plin cu filme si cu Cd-uri gravate cu minunatii. Erau prea multe, prea frumoase, prea scumpe ca sa-mi pot permite sa iau tot ce imi doresc. Si m-am gandit ca as putea sa le am pe toate in cel mai simplu mod cu putinta…

Toata lumea descarca gratuit filme de pe internet. Ba unii chiar castiga bani din asta, pentru ca le vand mai departe pe CD-uri piratate sau asezandu-le pe cate un site unde se inghesuie toti cei carora televizorul nu le e de ajuns. Si, desigur, muzica e aproape la liber si doar printr-un miracol se mai vand, totusi, unele dintre albumele marilor muzicieni.

Am facut si eu acelasi lucru, in repetate randuri. Mi-am adunat cele mai frumoase cantece ale lumii in computer si, recunosc, in ultima vreme, am vazut multe episoade din Anatomia lui Grey descarcate de pe internet. Si nici nu m-a mustrat constiinta intr-atat, incat sa renunt. Aseara insa, ajunsa in fata colectiei de DVD-uri cuprinzand unul dintre sezoanele pe care nu le-am vazut inca din serialul care ma fascineaza in ultima vreme, am simtit ca nu ma mai pot deda la inselatorii. Ca iubirea mea de telespectator a crescut si s-a maturizat. Si mi-am cumparat legal, cu bon si factura in regula, sezonul care pecetluieste recunostinta mea pentru cei care au creat o lume in care ma refugiez, seara de seara, cu atata emotie si bucurie.

Nu am piratat niciodata CD-urile lui Peter Gabriel si nici nu am copiat sau vazut ilegal filmele lui Nae Caranfil. Mi s-ar parea o faradelege care ar infirma iubirea mea profunda si declarata pentru cei doi creatori. Pentru ca eu simt ca orice inselatorie anuleaza iubirea oficializata intr-un fel sau altul. Cand iubesti, nu ai inima sa inseli. Cei care simt nevoia sa calce pe de laturi, sa apuce, din comoditate sau din lene, scurtaturile vietii, nu iubesc - sau nu admira - de ajuns. Si chiar daca e mai ieftin, mai simplu sau mai la indemana sa fii tradator, s-ar cuveni sa multumim cerului ca ne gasim puterea sa fim loiali, sa fim fideli, sa fim onesti si intregi in sentimentele noastre. Macar din cand in cand.

Ai fost vreodata in club?

Nu am fost niciodata intr-un club, de dragul de a-mi petrece seara, noaptea, intre oameni dornici sa asculte muzica house si sa se miste ritmat,  urnind odata cu miscarea lor peretii de fum. Am intrat, totusi, mai mult ziua decat noaptea, in cateva cluburi in care diverse firme organizau cate un eveniment.

In mod sigur nu mai fac parte dintre clientii-target ai acestui gen de local. Am copii, trei la numar, si mi-e foarte greu sa ii las peste noapte cu altcineva, desi, uneori, sunt nevoita sa o fac. In plus, am trecut de 40 de ani, iar fetelor care frecventeaza asemenea localuri le-as putea parea o venerabila intrusa. Si nu am niciun motiv sa tanjesc dupa noi cunostinte, pentru ca sunt maritata, nu doar cu acte, ci si cu iubire impartasita si in regula.

Si, totusi, ma uit mereu uluita la imaginile din cluburi, pentru ca mi se par filmate pe alte planete, la care eu nu am avut acces in epoca zborurilor intergalactice. Vad femei frumoase - inalte, mai inalte decat toate fetele din generatia mea - imbracate in haine care mai mult le dezvelesc decat le imbraca. Vad dansuri al caror ritm nu se asorteaza niciodata cu pulsul meu si intrevad imperecheri de-o seara, de-un timp, de cel mult un anotimp.

Cine merge in cluburi? Cine viseaza sa isi petreaca noptile in dansuri care nici imbratisare nu mai au, in apropieri fara muzica si fara viitor? Toata lumea. Toata lumea moderna, toata lumea curajoasa, toata lumea buna, toata lumea nebuna.

Ai fost vreodata in club?

Naiul si vioara

Damian Draghici si Nigel Kennedy. Doi artisti fabulosi, care au facut doua lumi sa se intalneasca. Doi artisti ai pamantului care au reasezat, macar pentru o seara, tara in care s-au intalnit pe harta marii muzici si inimile noastre in adaposturile mandriei.

Duminica, 8 mai 2011, am fost oropsiti de frig si binecuvantati de splendoare intr-o seara in care, pe scena din Piata Constitutiei, s-au intalnit Nigel Kennedy si Damian Draghici. Pe aceeasi scena pe care, cu o seara inainte cantase Shakira “I’m a gipsy, are you coming with me?”, Damian Draghici a spus “I’m not a gipsy tonight”. Si, intr-adevar, muzica lui si a oaspetelui sau nonconformist  ne-a dezbracat de etnii, de prejudecati, de nationalitati.

M-am intrebat, ascultandu-i, vazandu-i, traind emotia muzicii lor, de ce exista artisti care trebuie sa aiba in spate o intreaga industrie de sclipici si culoare, in vreme ce altii nu au nevoie de niciun fel de butaforie. M-am uitat, uluita, la hainele insuportabil de simple ale lui Nigel Kennedy si am urmarit, siderata, dincolo de dialogurile muzicale ale celor doi eroi ai sunetelor, schimbul de replici pline de umor pe care cei doi le-au aruncat unul catre celalalt intre piese, o data cu sticla din care au baut pe rand, fara sa o stearga la gura.

Pana la urma, e nevoie de toate aranjamentele care nu au legatura cu muzica? E musai sa fie costume alambicate, lumini manevrate cu maiestrie, giumbuslucuri care sa inzorzoneze spectacolul? Sau muzica e singura care trebuie sa vorbeasca? A fost o seara infrigurata de ploi si emotii. O seara cum n-a mai fost alta.

A pirata sau a nu pirata

Aproape toata lumea descarca filme si muzica de pe internet si foarte multi dintre cei care fac asta nici macar nu au constiinta ca ar face ceva rau.

Ascultam muzica buna, vedem filme descarcate ilegal si ne bucuram de frumusetea lor, fara sa ne pese ca niste oameni au muncit pentru asta si ca tocmai de la ei, de la cei care ne-au adus bucurie in suflet, furam ceva atunci cand excludem posibilitatea de a le cumpara opera, dintr-un magazin. Cei care comit primii furtisagul il imprastie cu grabire intregii lumi, si o fac cu semetia pe care o puneau odinioara haiducii care luau de la bogati si dadeau la saraci. Numai ca artistii nu sunt bogati cu adevarat, sunt doar niste oameni fabulosi, care muncesc cu disperare, si care fac totul cu atata generozitate, incat nu-si bat capul cu ingrijorari legate de cei care vor sa se bucure de munca lor fara sa plateasca. Iar cei care se desfata pe gratis nu sunt musai saraci.

Probabil ca n-am putea niciodata sa furam ceva dintr-un magazin sau sa bagam mana in buzunarul cuiva. Dar am auzit de multi oameni care cumpara la un sfert de pret obiecte furate, si li se pare ca ei n-au facut nimic rau. Si vad pretutindeni in jur oameni care se bucura la ceva capatat pe gratis, la o coala de hartie dusa de la serviciu acasa, la o convorbire telefonica in interes personal, facuta de pe telefonul de serviciu. Iar in jurul meu oamenii pirateaza de zor, in timp ce eu ma intreb daca e un pacat mai mare sa iti refuzi o bucurie a sufletului sau sa te delectezi pe gratis cu ceva pentru care, dupa toate normele societatii si ale bunului simt, ar fi trebuit sa platesti.

Inimioare, si nori, si flori

A avea tabieturi e semn de inlemnire in propria viata sau, dimpotriva, e o dovada ca ne simtim stabili si impacati cu felul nostru de a fi? La ce obiceiuri nu putem renunta? De care ar fi grozav sa scapam?

Sunt dependenta de muzica, asa cum sunt dependenta de dragoste, de lumina, de speranta, de cautarea fericirii. Sigur ca fara de toate cele de mai inainte as putea sa traiesc, dar… de ce? Trec prin viata cu cate un cantec rasunandu-mi in suflet pe furis sau lasand o trena de decibeli in urma, si merg cel mai adesea cu muzica pornita in masina, ori carand cate-un i-pod intesat de minunatii muzicale dupa mine… Nu pot sa traiesc fara internet, ii caut undele catarandu-ma pe varfuri de deal sau de munte, daca e nevoie, umblu blindata cu dispozitive care sa ma tina conectata cu lumea, cu dragostea, cu prietenii mei, cu vorbele celor iubiti… Si nu stiu daca sunt dependenta, dar in mod sigur mi-e tare draga cafeaua, care imi insoteste fiecare zi. Mi-am inceput iubiri si mi-am lamurit dispute, stand cu o cana de cafea in mana. La cate o cafea mi s-a schimbat viata. Si inca mi se mai schimba, in fiecare zi, o data cu ceasca in care am invatat sa desenez, inainte de-a o aseza, inspumata, in fata iubitului meu, (de care sunt, clar, iremediabil, dependenta) inimioare, si nori, si flori, si fuioare de suflet…
Am citit undeva ca Eminescu era dependent de cafea, si m-am gandit ca poate ca exista o legatura intre cuvant si bautura nobila a diminetilor. Am aflat ca poetul Emil Brumaru a declarat cu glas raspicat si plin de metafora: „Chiar daca cineva mi-ar spune sa renunt la cafea pentru ca altfel mor, as renunta o zi, doua pana uit de faptul ca as putea muri si m-as apuca iar de baut”.
Care este tabietul la care nu renunti niciodata?- am intrebat-o pe Rona Hartner intr-un interviu pentru revista Tango. Iar ea a raspuns: „Cafeaua- dimineata, la pranz si seara”. Si m-a facut sa zambesc. Pentru ca exista dependente creative, precum aceea de iubit, vicii splendide, cum e poezia, tabieturi nobile, precum cel al cafelei. Eu cred. Eu asa traiesc… Voi?