Prezumtia de vinovatie

De la o vreme incoace am invatat sa dau din cap a aprobare si sa gandesc exact pe dos. Un fel de “bine, bine, lasa ca stim noi”, exprimat doar putin mai politicos… Cred ca e semn ca nu mai am incredere in oameni.

In America, de exemplu, si cred ca in mai toate tarile civilizate, prezumtia de nevinovatie functioneaza nu doar la nivel birocratic, ci si informal, in relatiile dintre oameni. Am auzit ca e o jignire crunta sa spui cuiva ca minte si ca nimeni n-are dreptul sa te faca hotoman pana cand nu are dovezi ca tu ai furat - si pentru ca nu vrea sa te jigneasca pe nedrept, si pentru ca se teme ca, daca se va dovedi contrariul, va avea de suportat si rigorile legii si remuscarile nedreptatii comise.

Pe mine, faptul ca am studiat cu seriozitate scolareasca psihologia, fara niciun fel de inclinatii spectaculoase spre domeniul cu pricina, m-a ajutat sa avansez in cunoasterea celor din jurul meu exact pana la nivelul care sa-mi aduca numai deservicii. Am invatat sa depistez cu o precizie de 95% minciunile oamenilor, si cu maiestrie de 98% nimicniciile lor, iar asta m-a facut, dureros si dramatic, sa sufar si sa nu pot schimba nimic. In plus, am devenit banuitoare si atenta. N-am reusit niciodata sa ajung cu stiinta pana la nivelul la care sa fiu in stare sa-i vindec de rele pe cei de langa mine, sa-mi oblojesc propriile slabiciuni si sa ma dezvat de suferinta convulsiva.

Nu am fost dintotdeauna asa. A fost nevoie sa trec prin cateva mari tradari in iubire, prin dezamgairi crunte venite din partea unor prieteni pentru care mi-as fi ars mana. A fost de ajuns sa am experienta traumatizanta de-a vedea ca, foarte adesea, patronii nu-si respecta cuvantul si se folosesc imoral de capacitatile angajatilor lor. Si sa pricep ca si angajatii mint si, oricat de multe avantaje le-ai oferi la locul de munca, nu sunt recunoscatori, ci se obisnuiesc cu binele si, cu prima ocazie in care iti vari nasul mai atent sa verifici treburile lor, pentru care tu i-ai platit constiincios, te declara un dictator si pleaca la concurenta. A fost de ajuns sa traiesc o vreme in tara noastra in care, daca vrei ca cineva sa-si tina promisiunea, trebuie sa-l hartuiesti cu remindere si deadline-uri.

Imi spun adesea ca sunt, de fapt, intr-un fel de convalescenta si ca, daca am rabdare si traiesc sanatos, o sa ma vindec de tot. Ca voi ajunge, peste o vreme, sa fiu increzatoare si senina cum eram odinioara. Ca poate, daca ma apar cu gratie, nu o sa mai ajung sa intalnesc nici indivizi, nici situatii care sa ma faca sa incalc legile increderii. Dar, deocamdata, stiu sigur ca nu exista multi oameni pe pamant in bratele carora m-as putea lasa sa cad cu ochii inchisi. Ca m-am invatat sa pun raul inainte ca sa nu ma ajunga din urma dezamagirile. Ca am invatat sa cantaresc cuvintele semenilor mei cu scepticism, cu deznadejde, si ca asta n-a fost intotdeauna rau. Si, oricat de ilegala sau imorala ar fi, nu pot sa uit ca, de cateva ori, faptul ca am pornit la drum cu prezumtia de vinovatie in minte mi-a salvat viata.