Mi-e dor de ierni

Strabatem orasul care, in miez de ianuarie, are parfum de primavara, si evocam iernile copilariei noastre. Vorbim despre zapezile inalte cat casa, despre drumurile pe care nu se mai putea circula, despre scolile inchise de prea mult frig si inghet.

Copiii nostri ne asculta amintirile cu uluirea pe care o au in fata celor mai fantastice povesti pe care le citim inainte de somn si ne intreaba, fascinati, cat este adevar si cat imaginatie in tot ceea ce le povestim. Au existat, cu adevarat, ierni in care ningea atat de mult, incat drumurile croite prin zapada semanau cu niste labirinturi? Au fost vremuri in care copiii mergeau la scoala trasi pe sanie de maini inamanusate de bunici? Am trait chiar noi, parintii lor, copilarii in care ca sa facem oamenii de zapada, rostogoleam bulgarii de pe casa?!

Si apoi ne intreaba ce s-a intamplat. Unde au plecat iernile, unde s-au ascuns zapezile. Ce s-a rasturnat in mersul vremurilor si al vremii, de nimic nu mai seamana cu povestile adapostite in memoria noastra? Iar noi nu stim sa le raspundem, pentru ca nu avem raspuns nici pentru noi insine. Doar intrebari, doar mirari. Daca in numai treizeci de ani clima s-a schimbat atat de mult, incat, nici ochii nostri inca tineri n-o mai pot recunoaste, ce se va intampla peste inca treizeci, sau inca o suta?

Of, iar o sa intarzii la slujba, imi spun, acum, in serile in care ninge… Dar, de fapt, mi-e dor sa nu-mi mai fie teama de drumuri alunecoase, sa nu mai judec frumusetea lumii prin prisma obligatiilor mele de fiecare zi. Mi-e dor sa-mi fie, pur si simplu, dor de ierni. Sa ma bucur de zapezi inalte si de turturi prelungi la stresini. De geamuri care stiu sa infloresca in alb si de mirarea mea in fata frumusetilor inghetate.

Dar vremurile s-au rasturnat. Iernile s-au imblanzit, zapezile s-au topit. Au ramas amintirile. Au ramas povestile. Au ramas uimirile.

Ningea infernal…

Desi e primavara cu acte in regula, a nins napraznic, ca-ntr-o zi de miez de iarna atunci cand noi am spus Da in fata ofiterului starii civile. Pentru ca acum cateva zile ne-am casatorit.

Am facut toate lucrurile intr-o alta ordine decat cea fireasca. Mai intai am ramas insarcinata si abia apoi am fost convinsi ca ne iubim. Iar dupa aceea, am asteptat sa nasc si ceva mai tarziu am depus actele pentru casatorie. E drept ca ne-au impiedicat sa trecem la fapte mai devreme tot felul de incurcaturi birocratice, divorturi si partaje nefinalizate pana la stadiul definitiv. Dar marturisesc acum, cu mana pe inima, ca nu am avut nicio clipa inainte senzatia ca, fara acte, nu am fi o familie.

Nu stiu sa spun daca intr-adevar casatoria mai are un rol insemnat in mersul unei iubiri. As minti sa spun ca simt cea mai mica diferenta intre ceea ce simteam inainte sa devin, oficial, sotia barbatului langa care traiesc. Dar stiu sigur ca ziua cununiei noastre a fost o zi ciudata, ametita de emotii, in care se facea ca  ningea infernal, eu strangeam la piept un buchet de lalele, iar iubitul meu o aseza pe fetita noastra pe masa unui primar care ne intreba ceva, noua ne vajaiau urechile si nu auzeam prea bine ce, dar raspundeam cu Da.

Ou sont les neiges d’antan?

Zapezile de altadata au venit peste noi, iar noi ne-am coalizat in ura instantanee impotriva albului care ne-a invadat drumurile, visele, gandurile. Uitand ca le-am rugat de-atatea ori sa revina si sa ne aduca aminte de trecut…

Mi-am diagnosticat o infirmitate venita, banuiesc, o data cu varsta, in dimineata zilei trecute in care, in loc sa ma bucur ca ninge, am intrat in panica. Desi pana nu demult vorbeam cu nostalgie despre iernile uluitoare in care ne inzapezeam in case si scolile se inchideau, invinse de caderile de nea, in dimineata primei ninsori nici macar bucuria copiilor mei, care se extaziau cu nasucurile lipite de geam, nu m-a convins sa tresar multumita ca ne-a fost daruita o iarna alba, ca-n copilarie. N-am fost in stare sa-mi imaginez zilele de zambet si joaca ale copiilor mei, nici propria mea sansa de retraire a anilor puri, ci m-am lasat impovarata de grija intarzierilor, a derapajelor, a deszapezirilor tardive.

Si abia atunci cand am realizat cat de putin sunt in stare sa rezonez cu orice manifestare de bucurie, cand am vazut cu cata indarjire repudiez caderile splendide de alb, m-am gandit ca la fel de nepregatiti suntem si pentru celelalte miracole pe care le invocam mereu si mereu. Cat de tare ne-ar nauci o iubire mare, asa cum am trait in adolescenta, si cat de greu ne-ar fi sa ne urmam inima. Cat de nesuferiti ne-ar fi anii de scoala de care declaram iar si iar ca ne e dor, insa probabil, daca ni s-ar da sansa sa revenim in aule, nu ne-am regasi nicicand rabdarea de a invata si de a spera cu indarjirea cu care o faceam odinioara.

Asa ca mi-am ingaduit sa ma intreb, cu sfasierea tandra din glasul lui Francois Villon, nu unde sunt zapezile de altadata - pentru ca acestea s-au intors, chiar daca ne-au luat pe nepregatite - , ci unde e sufletul nostru deschis spre frumos, unde sunt marile noastre avanturi spre dragoste, unde s-au dus indraznelile noastre, dorintele noastre arzatoare, visele noastre cele mai frumoase? In ce moment al vietii le-am pierdut, le-am uitat, le-am instrainat? Si-am recitat in gand, cu glas trist, privind catre ninsoarea de afara, singura strofa pe care mi-am mai amintit-o din Balada doamnelor de odinioara, o poezie despre care indrazneam candva sa spun ca mi-a schimbat viata. Dar acum am uitat-o, in cea mai mare parte. Fiindca intre timp am uitat si sa intreb, cu veritabila nazuinta, unde e neaua de mai an…

Dar Blanca-Doamna, crin in floare,
ce ingana cu viers de zana?
Dar Bertha cu piciorul mare,
Alisa, Eremburga? Pana
si a Ioanei d’Arc tarana
mucenicita la Ruan
Unde-s, Fecioara-Atotstapana?—
Dar unde-i neaua de mai an?