Cu martori, fara martori

Facem nunti mari si pompoase, la care chemam toate rudele si toti prietenii, ca martori la fericirea noastra. Ne alegem nasi dintre oamenii vrednici, si ii rugam sa vegheze la dragostea pe care vrem s-o aratam, demna, intregii lumi.

Chemam preotii sa ne binecuvanteze iubirea care, pentru ca n-a venit niciodata chiar in vremea puritatii, trebuie dezlegata, mai intai, de vechile pacate. Si ne inchinam la sfintii din icoane, spundu-le, convinsi, ca vom fi impreuna la bine si la rau.

Apoi strabatem anii frumosi ai casniciei tinandu-ne de mana, legati de inelul de aur scrijelit cu numele celuilalt si de juramintele pe care nici nu ne putem gandi ca le vom incalca vreodata. Facem copii si strangem din nou, la botez, toti prietenii, toate rudele, toti oamenii dragi - si mai putin dragi, ca sa le aratam ca noi suntem fericiti si ca mergem inainte. Si, o vreme, avem grija sa ne adunam cu totii la aniversari, sa aratam albumul cu poze si sa reconfirmam ca suntem de neurnit din drumul drept al casniciei noastre.

Vin, insa, una cate una, mai intai micile tradari. Si micile taceri. Apoi tradarile mari, de neindurat. Odata cu promisiunea ca nimeni nu va afla, niciodata, ce s-a intamplat. Vin dupa aceea iertarile de o zi, spuse mai mult din teama de a nu-l lasa pe celalalat sa plece, eliberat de legaminte. Si vin iertarile prelungi, la fel de prelungi ca lacrimile innodate peste inima, pe care nu le aratam nimanui. Vin minciunile. Vin prefacatoriile.

“Cine indrazneste sa ne judece?”, intreaba, cu glas metalic, cei care odinioara se aratau lumii in toata splendoarea iubirii lor. “Intr-un cuplu, doar cei dinauntru stiu ce se intampla”, pareaza ei orice incercare de a fi judecati sau intelesi. “E problema noastra”, spun lumii raspicat, inainte sa ajunga la divort.

Dar eu cred ca daca ai chemat sute de martori la fericirea ta, nu mai poti face apel la dreptul tau de a-ti trai, minti si parasi dragostea dupa bunul sau raul tau plac. Cred ca daca ti-ai prezentat partenerul, cu aplomb, cu emfaza, drept sotul sau sotia ta, n-ar trebui sa te miri cand oamenii care v-au vazut de mana rad de tine, fostul ginere, vazandu-te incornorat, sau iti plang de mila tie, mireasa de acum cativa ani, stiind ca ai fost inlocuita in gratii cu o amanta mai tanara.

Daca vrem sa fim aplaudati pentru iubirea noastra, daca chemam martori sa ne duca la altar, ne pierdem dreptul de-a pretinde ca iubirea noastra, cu suisurile si coborasurile ei, ne priveste numai si numai pe noi. Daca ne tradam sotul, ii tradam pe nuntasii care au lacrimat de emotie vazand sarutul nostru de miri indragostiti. Daca ne inselam sotia, ne batem joc de nasii carora le-am cerut sfatul si grija, de parintii care s-au bucurat vazandu-ne asezati la casa si la rostul nostru.

Dar noi suntem invatati sa smulgem lumii doar laudele. Sa avem voie sa ne proslavim miracolele vietii si apoi sa le cerem celor din jur sa se prefaca a nu vedea ca am esuat. Iar daca totusi ei nu sunt atat de discreti pe cat ne-am dori, sa-i dispretuim, fiindca nu-nteleg nimic, nu-i asa?

Vreau sa ma marit

O prietena pe care nu am mai intalnit-o de aproape un deceniu, dar pe care am revazut-o in week-end-ul acesta, mi-a raspuns astfel, atunci cand am intrebat-o ce isi doreste cel mai mult pentru viitor: vreau sa ma marit!

Nu mi-a spus ca isi doreste sa intalneasca un barbat care sa o iubeasca si pe care ea sa il adore. Nu mi-a vorbit despre dragoste sau despre copii. N-a zis nimic despre impliniri ale sufletului, despre tresaltari ale inimii. Nu mi-a descris caminul visleor sale, gradina plina de roade si miresme pe care si-ar dori-o alaturi de casa ei, sau opera de arta pe care a tanjit s-o infaptuiasca dintotdeauna. Mi-a spus doar atat. Ca vrea sa se marite. Sa devina din domnisoara, doamna.

Eu m-am intrebat, ascultand-o, daca intr-adevar e atat de insemnat sa bifam in biografia noastra de femei carora, inainte de toate, li s-a dat sansa de a fi raspunzatoare de insasi nemurirea omenirii, o intamplare care ascunde in ea nu doar un legamant de iubire, dar si un pic de conformism, multa teama de judecata lumii, fuga de singuratate, spaima de a fi considerata o exceptie. Mi-am amintit ca am tanjit mereu dupa o mare iubire, dar parca niciodata dupa o nunta mare, care sa ma aduca in randul lumii. Am visat sa iubesc si sa fiu iubita, nu sa fiu maritata si sa tin langa mine un barbat care mi-e obligat fiindca suntem casatoriti. De fapt, in mintea mea, maritisul n-a avut nicio valoare fara dragoste. Dar nu e neaparat corect asa. Pentru prietena mea, satula de iubiri tumultuoase si fara nicio finalitate, telul fixat pentru restul existentei sale nu mai are de-a face cu dragostea in sine, ci cu legalizarea unei legaturi. Si poate ca are dreptate sa gandeasca asa. Nu?

Nunta cu dar

Am fost zilele trecute la o petrecere de casatorie. Nu chiar o nunta, pentru ca nu se fac nunti in postul Pastelui. Dar acolo lucrurile pareau sa decurga ca la o nunta obisnuita, iar mesenii se scotoceau in buzunare dupa bani.

Se pastreaza inca, inradacinata in noi, traditia conform careia trebuie sa dam oamenilor care se casatoresc cate un plic cu bani. Sau, daca nu, cate un obiect “pentru casa” care se dovedeste, cel mai adesea, complet inutil. Numai ca oamenii nu mai tin seama ca traditia nuntilor cu dar s-a nascut, probabil, pe vremea in care tinerii casatoriti aveau nevoie de un ajutor in viata. Aspirau sa-si cumpere casa. Sau masina. Sau televizor color. Iar cei care veneau la nunta lor, dupa ce beau, mancau si dansau, luau plicul umplut cu  suma care sa acopere “tacamul” si-l indesau in buzunarul ginerelui. Apoi traiau cu senzatia ca au contribuit la fericirea viitoare a unei familii.

La cununia la care am fost, mirii nu erau la primul mariaj, nu aveau nevoie nici de casa, nici de masina, si, pe deasupra, anuntasera ca fac o simpla petrecere fara dar si fara cadouri, si nu o nunta ca-n povesti. Numai ca toti cei invitati se simteau obligati sa cotizeze in lei sau in valuta si sa se lupte cu impotrivirea mirilor care refuzau cu indarjire sa accepte plicurile.

Ne-a intrat in sange ideea ca, daca doi oameni se casatoresc, trebuie sa le oferim bani, iar daca nu avem buzunarele pline, nu indraznim sa calcam la o nunta. Chiar daca nu se mai striga darul ca pe vremuri, cand unul dintre muzicanti sau chiar nasul mergea de la o masa la alta si anunta cu glas tare ce suma a dat fiecare mesean (cei care trimiteau bani, fara sa fi venit la nunta, beneficiau de strigarea numelui cu precizarea “n-a mancat, n-a baut”), tot nu ni se pare firesc sa ne limitam la urarile de casa de piatra. Nu mai danseaza nimeni numai pentru norocul celor care s-au casatorit, probabil pentru ca nu mai crede nimeni in casatorie ca gest de iubire si pas spre fericire. Insa eu ma gandesc ca mai sunt, totusi, oameni care se iubesc atat de mult, incat nu au nicio indoiala ca vor ramane impreuna mereu. Si atunci fac totul asa cum s-ar cuveni, dupa legile pamantului si ale cerului, fara sa aiba nevoie de dar.

Cine pe cine ia in casatorie

Functioneaza inca pretutindeni regula conform careia femeile ar trebui sa astepte docile sa fie cerute in casatorie. Dar, tot mai des, am auzit si de femei care inainteaza ele cererea, si, desi nu credeam ca o sa apuc si vremurile astea, de femei care declara ferm ca ele nu-si iau barbati cu acte, nici in ruptul relatiei.

Am si prietene care au asteptat ani multi pana sa primeasca mult poftitul inel. Care s-au perpelit si s-au dat de ceasul mortii, incercand sa-si convinga partenerii sa legalizeze amorul lor in care, evident, existau semne de indoiala macar dintr-o parte. Care au sperat ca actul de la primarie va pune capat tendintelor poligame ale partenerului lor sau ca va domoli propriile lor tendinte de a aluneca dintr-o iubire in alta. Si care, intr-un final, au invatat pe de rost ritmul trohaic si dureros al versurilor lui Nichita Stanescu: “n-ai sa vara, primavara,/ n-ai sa doamna, domnisoara”…

Stiu si povesti cu dudui care au batut din botina si i-au inaintat iubitului un ultimatum, pe post de propunere, mai mult sau mai putin decenta. La multe dintre ele s-a lasat cu lamaita si “ia-ti, mireasa, ziua buna”. La altele s-a lasat tot cu un ramas bun, dar mai putin festiv.

Dar cel mai mult m-au uimit -iar asta dovedeste ca am o minte inchistata, pana la urma- conversatiile mele cu cateva feminine implicate in relatii stabile. Unele dintre domnitele cu pricina aveau si copii, dar spuneau, ferm, ca ele nu-i iau de soti pe barbatii din viata, casa si asternutul lor. Doamnele despre care povestesc aveau, toate, un element in comun: erau putred de bogate si conduceau afaceri de milioane, in care partenerii lor erau doar implicati sub forma unui angrenaj mic si foarte dispensabil. Explicatia lor onesta era ca nu doresc sa-si imparta averile muncite din greu cu un barbat care, la o adica, ar putea face ca toti barbatii, si sa-si ia talpasita cand lucrurile incep sa nu mai mearga in cuplu. Explicatia oficiala era aceeasi pe care o folosesc si barbatii care nu vor sa se insoare: cum ca dupa casatorie vine, inevitabil, blazarea, iar ei vor, cu tot dinadinsul, sa pastreze vie flacara amorului fara acte, dar cu nabadai.

Nu sunt de acord cu regula conform careia femeile trebuie sa astepte supuse sa fie invitate la dans si apoi, eventual, la nunta. Cred in egalitatea in drepturile iubirii si, de asemenea, mi s-ar parea o mare nedreptate daca s-ar instaura regula conform careia barbatii ar trebui sa astepte, docili, invitatii in oras. Dar ma uit in jur si vad tot mai rar iubiri echilibrate, oneste, intregi. Mi-e clar ca banul face adesea randuielile nu doar in politica sau business, ci si in dragoste. Si ca, de foarte multe ori, un act de casatorie devine o forma de putere a unuia asupra celuilalt, o poarta spre dominare, o usa spre insingurare.