Cea mai senina zi

Probabil ca o parte insemnata din mirajul Americii e asigurata de faptul ca acolo, pe strazi, aproape toti oamenii zambesc. Si, astfel, chiar daca nu reusesti sa patrunzi dincolo de aparenta acelui zambet, lumea ti se pare un loc mai sigur si mai putin dusmanos.

Imi plac oamenii care zambesc. Cei care trec pe langa mine si-mi surad, fara sa ma cunoasca, doar pentru ca le sunt simpatica sau numai pentru faptul ca inima lor e plina de soare si vor sa dea mai departe din lumina lor. Si, oricat de ursuza mi-ar fi fost ziua, imi gasesc resurse sa zambesc si eu inapoi, intorcand micul dar, multumind pentru intalnire.

E ca intr-o stafeta care poate face lumea mai frumoasa. Cel ce trece prin lume zambind ii va face pe toti cei intalniti in cale sa duca mai departe minunea surasului. Si bucuria se poate imprastia ca o molima tandra, transformand planeta intr-un loc mai bun, mai prietenos, mai demn de a fi locuit.

Dar noi am fost invatati, de indata ce-am crescut suficient de mari ca sa intelegem, sa nu mai zambim catre necunoscuti. Sa nu dam binete acolo unde e prea multa lume sau unde nu cunoastem pe nimeni. Sa devenim si noi sceptici, intr-o lume de resemnati. Si-atunci ne uitam la filmele cu americani si ni se pare ca peste Ocean e totul mai frumos decat aici. Iar cei de langa noi care ne zambesc, fara sa ne cunoasca, ne par putin nebuni sau mai fericiti decat noi, pe nedrept.

Zambesc astazi catre voi toti, dand mai departe o incercare, sfioasa, o invitatie de a infrumuseta chiar noi lumea. Luati zambetul meu si raspundeti-i cu alt zambet, ca sa avem impreuna cea mai senina, cea mai optimista, cea mai surazatoare zi…

Despre dragoste si alti demoni

“Despre ce scrii?” m-a intrebat directorul companiei care m-a invitat sa calatoresc dintr-o parte in alta a continentului, ca sa vad ultima lor inventie. Iar eu am raspuns: “Despre dragoste”…

“E o tema foarte buna”, mi-a raspuns el. “Aduce multi bani”, a completat. Iar eu nu am stiut sa duc conversatia mai departe.

Am amutit poate pentru ca nu am gandit niciodata ca as putea scrie despre dragoste pentru a face bani. Mai ales ca, de multa vreme, am impartit oamenii in doua categorii: cei care vor bani si cei care vor iubire, asezandu-ma pe mine, fara ezitari, in categoria din urma.

Eu cred ca nu poti, cautand raspunsuri despre iubire, sa gasesti altceva decat iubire. Cred ca exista oameni hamesiti dupa bani si oameni care tanjesc dupa implinirile inimii inainte de orice altceva pe pamant. Si mai cred ca aceia care scriu despre cautarea iubirii nu pot fi preocupati decat de stradaniile de a ne gasi si de a ne pastra povestile de dragoste cat mai departe de pericole, de ispite, de risipiri.

Nu incadrez dragostea in randul celorlalti demoni. Dimpotriva, Cred ca dragostea e cel mai bun lucru care ni se poate intampla. Si, daca suntem atenti, deschisi, vigilenti, poate fi cel mai durabil adevar al nostru.

Plictiseala

Mai multe reclame recomanda produse antiplictiseala. In opinia lor, oamenii se plictisesc la televizor, fiindca n-au ce sa vada, si atunci li se recomanda sa se aboneze la alta companie de cablu. Sau se plictisesc fiindca sunt singuri, si atunci sunt indemnati sa bea un anumit fel de cocktail.

Sau se plictisesc fiindca nu beau berea potrivita. Sau fiindca nu stiu unde sa mearga ca sa se distreze. N-am vazut, insa, nicio situatie in care oamenii se plictiseau fiind constransi sa stea undeva, desi mie mi se pare ca asta poate fi singura situatie in care plictiseala poate fi plauzibila.

Da, recunosc, mi s-a intamplat si mie de cateva ori in viata sa ma plictisesc la scoala, la cate o ora nesuferita, sau, mai tarziu, la vreo sedinta sau la vreo conferinta anosta, unde trebuia sa stau cat mai nemiscata pe scaun, fara sa mi se ingaduie sa ma misc prea mult, sa citesc sau sa fac orice altceva decat sa ma prefac interesata de ceva ce nu ma interesa deloc. Si chiar si atunci, daca eram indragostita sau macar in toane foarte bune, ma puteam refugia intr-o lume a imaginatiei unde totul devenea mai frumos. Daca nu eram, atunci, da, incepeam sa ma plictisesc…

Altfel, insa, nu cred sa ma fi plictisit vreodata. Nu ma plictisesc niciodata in libertate, nici daca sunt singura, nici daca sunt insotita. La televizor nu ma pot plictisi, fiindca, daca nu-mi place nimic, il inchid pur si simplu, si deschid o carte. Iar daca nu sunt in cea mai grozava dispozitie, oricum, nu o marca ciudata de cafea sau un soi de bautura ma pot scoate din impas. Dar aflu, din reclame, ca foarte multi oameni se plictisesc. Ca au nevoie de recomandari ca sa-si omoare timpul cu folos si cu distractie. Astimp, noi, cei care nu ne vedem capul de griji si de treburi, suspinam adanc de dorul cate unei plictiseli cumplte, dar care nu va da peste noi prea curand. Nu-i asa?

Oameni frumosi si oameni urati

Lucrez intr-un domeniu in care imi e ingaduit sa pot privi oamenii in cele mai mici detalii. Sa ii intalnesc in tihna, sa stam de vorba pe indelete. Apoi, pentru ca imortalizam intalnirile noastre profesionale, ii pot revedea in fotografii si-i pot studia dintr-o suta de unghiuri.

Dintotdeauna am ras de formulele stereotipe care spun ca frumusetea interioara conteaza. Ba chiar le-am spus multor domni naraviti doar la iubiri cu fotomodele, insa invatati sa declare ca isi aleg partenerele in functie de frumusetea sufletului lor, ca mi se pare straniu ca toate inimile generoase din vietile lor se asortau cu 90-60-90. Mi s-au parut mereu expresii lemnoase toate cele care proslaveau armonia de sub piele si oase si, cumva, neadevarate. Nascocite doar pentru a-i consola pe cei mai putin daruiti de la natura.  Dar inteleg ca, uneori, printre ipocrizii, se pot ascunde cele mai mari adevaruri. Acelea care suna prea pompos ca sa poata umbla trufase prin lume.

Am stat de vorba si am fotografiat femeile care trec drept cele mai frumoase din tara asta. Am intalnit mai toate divele neamului si le-am privit lung, atent, serios. Si am constatat, nu o data, ca multe dintre ele sunt ingrozitor de urate. De obicei acelea care nu spun adevarul. Acelea care se poarta cu ostentatie. Acelea care au uitat cine sunt si se poarta ca si cum ar fi putut sa isi cumpere, cu bani multi, costum de zeita si poseta Vuitton. Si am intalnit si femei care nu pentru frumusete s-au remarcat, ci pentru alte calitati ale sufletului si ale mintii, dar m-am mirat, luminandu-ma de bucuria constatarii ca sunt, de fapt, incredibil de frumoase. Numai ca frumusetea lor nu o pot vedea decat aceia care merita sa o vada si o pot intelege.

Ma uit la propriile mele fotografii si ma descopar urata, in anii in care masurile trupului nu ma necajeau niciodata. Si ma vad frumoasa in imagini surprinse in bucati de viata in care uitasem de ambitiile de fashionista si le regasisem pe cele de mama, de sotie, de prietena. Si inteleg ca lumea e impartita in oameni frumosi si oameni urati, ca e impartita in oameni buni si oameni rai, in oameni onesti si in mincinosi. Si ca, in mod paradoxal, impartirea e una singura, aceea care desparte ceea ce e valoros de ceea ce nu este. Numai ca granita aceea e cel mai greu de trasat pe atlasele propriilor noastre lumi.

Liber sa fii tu insuti

Observ, din felul in care evolueaza copiii mei si din amintirile despre mine insami, cat de complicat, de sinuos, de lung e drumul catre noi insine. Cat de dependenti suntem de parerile celorlalti si cat de greu e sa ne dam dreptul de a fi cine vrem sa fim.

Eu cred, insa, ca ne nastem cu totul si cu totul liberi. Ca venim pe lume senini si lipsiti de rusini, ca suntem proiectati sa ne pese de bucuriile si de implinirile noastre, si nu de ceea ce vor crede cei din jur despre noi. Numai ca intalnirea cu altii se preschimba, inevitabil, intr-un soi de pedeapsa. Nu trebuie sa ii deranjam pe cei de langa noi. Nu e frumos ce facem. Nu se cuvine sa fim asa cum suntem. Nu avem voie sa facem de fata cu altii o gramada de lucruri ingaduite in singuratate.

Cu cat mai repede ne insusim sirul de restrictii, cu atat mai educati, mai cuminti si mai destepti vom fi considerati. Parintii vor fi mandri de noi. Si abia mai tarziu, cand vor baga de seama ca nu suntem fericiti, vor incerca sa ne aduca aminte ca ne-am nascut liberi si ca meritam sa ne straduim mai mult sa fim noi insine.

Nu stiu unde se face greseala. Nu stiu excat unde intervine ruptura. Pe fetita mea cea mare o stanjeneste dezinvoltura baietelului meu. Pe baietelul meu il deranjeaza scenele din filme in care oamenii se saruta. Fetita mea cea mica e inca libera de parerile celorlalti, dar, incet-incet, o s-o obligam si pe ea sa renunte la multe insusiri pretioase, ca sa nu supere oamenii straini si ca sa ne dea tot noua sansa, mai tarziu, sa incercam sa ii marturisim ca am gresit… Intre libertatea fata de tine si politetea fata de altii e o granita sinuoasa, periculoasa, plina de capcane. Iar de felul in care invata sa o trecem si intr-o parte si in cealalta depinde fericirea noastra.

Gesturile marunte ne fac importanti

Gesturile ne caracterizează mai mult decât orice. Prin această comunicare non-verbală, interlocutorii îşi pot da seama de starea noastră: plictisită, plăcută, atrasi sau nu, de discuţie.

De asemenea gesturile pe care le facem în timpul vieţii pot fi din plăcere sau din obligaţie.

Trebuie să urcăm un munte, prin gesturile noastre, în care cele făcute din plăcere, din iubire şi din inimă sau suflet trebuie să fie cele predominante.

Nu există persoană care să nu aibă parte de anumite gesturi făcute de alţii pentru el, sau făcute de acesta pentru alţii.

Botezul creştinesc al unui copil, cununia unor tineri pregătiţi de viaţa familială sunt gesturi care nu se sfârsesc odată cu ieşirea din biserică sau din ziua consacrată evenimentului. Aceste gesturi continuă mulţi ani, având implicaţii pentru mai multe persoane.

Gesturile fac parte din viaţă. Noi înşine am apărut în urma unor gesturi de tandreţe, de iubire.

Indiferent de câte gesturi pozitive avem în viaţă, pentru cei din jur, cele negative ne pot duce spre distrugere morală.

Uneori facem anumite lucruri, câştigăm anumite obiecte pentru a le dărui, din gest de iubire, simpatie pentru cei dragi.

Alteori putem face anunite gesturi prin care respingem un ajutor minimal pe care l-am putea acorda cuiva, poate din Nepăsare, Uitare, Lene, devenind NUL în interior chiar daca ne considerăm suverani faţă de alţii în acele momente.

Gesturile mărunte din viaţă, cele care ar trebui făcute din instinct sunt în general cele care ne caracterizează şi sunt trecute în paginile de aur ale vietii.

Un gest minunat este cel in care faci persoanele din jur să se simtă bine, să aibă încredere în ei înşisi.

Oameni care te lumineaza

In lumea noastra imbacsita de rautate, exista, totusi, si oameni luminosi, senini, intelepti, a caror simpla intrevedere te insenineaza si-ti ia de pe suflet toate tristetile. Exista oameni cu aura blanda, exista fapturi nobile, pozitive, demne, in preajma carora devenim si noi mai buni.

De cate ori ma confrunt cu mizeriile sau nedreptatile lumii, caut una dintre fapturile pe care le am drept exemplu si reper. Vorbesc, fie si doar pentru cateva minute, cu unul dintre prietenii si modelele mele si imi recapat toata energia risipita in conflicte marunte, in hartuielile nedemne ale vietii de zi cu zi. Si invat mereu ca, oricat de tentante si nascatoare de adrenalina ar fi conflictele, viata este, de fapt, despre negocierile pasnice si de succes, despre tihna si despre dragoste.

Am facut, la randul meu, greseli. Am fost rea pe nedrept si manioasa fara intelepciune. Am judecat grabit si am actionat ranchiunos. In luptelele fara fair-play ale anilor tineri am ranit si m-am lasat ranita de oameni alaturi de care s-ar fi cuvenit sa traiesc doar iubire. Intre timp, am inteles ca trebuie sa astept si sa iert. Dragostea mea implinita si senina pe care o traiesc astazi m-a vindecat, incet-incet, de ranile lasate de vechile neimpliniri, de neuitatele infrangeri. Azi stiu sa pornesc in orice dialog de la prezumtia de nevinovatie si stiu sa spun “iarta-ma” ori de cate ori simt ca am gresit. Dar, mai ales, stiu sa imi caut in preajma oameni buni si nobili, care isi traiesc propriile vieti. Sa ma insotesc de jucatori, nu de spectatori. Pentru ca am invatat sa ma feresc pe aceia care vietuiesc chibitand pe seama celor de la care nu-si pot lua ochii, uitand ca s-ar cuveni, in loc sa critice, sa traiasca propriile lor vieti, mai frumos, mai adanc.

O specie de oameni mai buni

Intr-un parc in care sunt adunati o gramada de parinti si copii, nu-mi pot lua ochii de la spectacolul teribil de induiosator al adultilor care slujesc, cu credinta profunda, micile vietati.

Ma emotionez vazand cohortele de parinti care stau si imping leagane sau carucioare, asteapta la buza toboganului sa alunece mostenitorul in conditii cat mai sigure, pazesc cu ochi neobositi sa nu cada, sa nu se loveasca, sa nu se sperie de ceva copilul lor. Mi se inmoaie inima de drag si de frumusete vazand atatia oameni - probabil ca mai toti veniti dupa o zi de munca serioasa - cum vegheaza asupra bucuriei copiilor lor. Cum sunt atenti sa nu se lase inserarea si sa vina frigul peste cei mai iubiti (si mai obraznicuti) dintre pamanteni, cum au tot ce le trebuie gata pregatit daca e sa li se faca odraslelor foame, sau sete, sau pipi, sau somn… Si imi vine sa rad cand ii vad maimutarindu-se, vorbind peltic cu bebelusii si sasait cu prescolarii, ca intr-o conspiratie a caraghioslacului parintesc universal.

Felul in care grija parintilor se multiplica la infinit, puterea celor mari de a-si rasfata, educa si apara copiii tine de o componenta a umanitatii pe care adultii care nu au urmasi nu o pot nici exersa, nici intelege pana la capat. Nu am nicio indoiala cand spun ca parintii sunt o specie de oameni mai buni decat cei care nu au avut sansa de a se inmulti, capatand astfel nu doar acces la infinit, ci si la o conditie sufleteasca de-o noblete fara de sfarsit.

Drag si dor…

Suntem mereu convinsi ca o intalnire ne poate schimba destinul, ca ea ne este “data” ca sa ne intregeasca visele, vrerile, cautarile…

Caut in jurul meu oameni cu aceleasi gusturi, aceleasi simtiri si constat cu placere ca deseori ii gasesc si multumesc Domnului, de fiecare data, ca in viata mi-a fost dat sa intalnesc oameni frumosi.Si ma gandesc ca poate, asemeni sufletului meu, ii merit, mi se cuvin…

Niciodata oamenii care au trecut prin viata mea, a caror intalnire am obtinut-o la masa rotunda a vietii nu si-au pierdut scaunul si locul…Nimeni niciodata nu a venit sa-i inlocuiasca, niciodata nu au fost uitati.N-am uitat numele, zambetul niciunuia chiar daca au trecut anii si nu ne-am mai vazut, nu ne-am mai dat manasau nu ne-am mai povestit trairile, absentele…Daca ne-am intalnit o data, daca ne-am schimbat povesti e ca atunci cand ne completam colectia de timbre si dadeam un timbru pe celalalt, iar glasoarele noastre capatau mai multa valoare daca seria era intreaga.

Am intalnit oameni care au renuntat la mine atat de simplu, doar s-au ridicat de la masa intalnirii si au plecat fara regret, daca se putea, fara urma.Si ramaneam intrebandu-ma cum n-au regretul, pentru ca aidoma  Micului Print la intalnirea cu vulpea, tocmai ei m-au imblanzit si sunt responsabili de prietenia noastra.Mereu am stiut ca ne vom mai intalni, ca vor regreta si vor intelege ca o data ce ai fost imblanzit, vocea ta e unica, privirea ta mangaie sufletul celui care a facut exercitiul imblanzirii.

Imi regasesc pe facebook colegele si profesorii din liceusi tresar la fiecare intalnire cu aceeasi emotie cu care i-am intalnit in prima zi de scoala si mi se face drag si dor de tot tumultul tineretii mele.

Am descoperit oameni a caror valoare o puneam la indoiala si le-am vazut pozele, le-am citit gandurile si mi-am dorit sa-i intalnesc acum, altfel, cu mai multa intelegere, din mai multa curiozitate.

Intalnirile sunt cele mai scumpe calauze ale drumului meu prin viata si stiu ca nu pot si nu stiu altfel decat sa alerg la intalnire si sa -mi inghesui in geanta tot sufletul meu si toata sinceritatea mea, ca sa-mi fie la indemana de-mi vor fi cerute.

Ultima intalnire cu dragostea mi-a adus atata fericire incat am simtit ca nu ating Pamantul si imi era atat de teama ca nu merit si nu sunt in masura sa traiesc cu atata tresaltare.Am suportat cu greu atata fericire pentru ca nimeni nu m-a invatat cum s-o traiesc daca e in surplus si da pe-afara…Am pierdut dragostea aceea si am urat si am regretat ziua intalnirii un timp, timpul vindecarii, dar acum multumesc fara sa stiu cui, fara sa ma auda, fara sa ma vada ca acea intalnire mi-a adus cunoastere, mi-a decorat sufletul cu noblete, cu marinimie, cu intelepciune…

Stangaci, am scris din tristete cerand ajutor, cineva mi-a raspuns, m-a sfatuit; atunci am indraznit mai mult si am mai facut un pas, ca uneori speriata sa fug inapoi…Altcineva m-a luat de mana si m-a chemat la intalnirea cu cei de aici, iar Alice intr-o zi mi-a spus ca mereu voi fi cu ea…Si am stiut ca intalnirea e pretioasa, ca cineva o simte si o vede..Si o intelege…

Voi iubi mereu oamenii care au poposit in viata mea si mi-au dat intalnire. A fost pretios minutul in care tot Universul s-a oprit ca doi oameni sa se vada, sa-si zambeasca, sa-si rosteasca.Ma gandesc ca peste ani eu nu voi aduna miliarde in conturile din banca si nici case pe Coastele insorite ale lumii ci voi aduna oameni a caror intalniri mi-au imbogatit viata si conturile sufletului…!

Oameni care sfintesc clipe

Intr-o dimineata mult prea tarzie, m-a trezit sunetul insistent al telefonului mobil. Am raspuns incercand sa par cat mai putin somnoroasa. La capatul celelalt al firului m-a intampinat o voce atat de calda incat aveam impresia ca nu vorbeste. Astepta parca primele mele cuvinte. Cand am realizat cine-mi vorbeste, am simtit bucuria unui moment pe care-l doresc oricui, un moment banal poate, un moment care nu se compara cu altele mai pretioase sau mai romantice, poate, insa unul dintre acele momente care m-au facut si ma vor face mereu cea mai fericita fiinta a clipei aceleia unice in care mi se intampla doar mie si doar in acel mod. Era vorba de o doamna pe care o admir, era vorba de un fost mentor si de un dascal care mi-a ramas pentru totdeauna in suflet. Un om special care are puterea de a-i face si pe altii speciali. In preajma ei te simti importanta si capabila sa schimbi lumea.

Expediasem cu o saptamana in urma o scrisoare lunga si plina de nostalgii, o scrisoare de dor si de admiratie, o scrisoare pe care am chinuit-o in paginile albe ale computerului multa vreme, pana sa-i prind firul de cursivitate si frumusete, pana sa consider ca o pot exprima si trimite expeditorului.

Vocea de dincolo de telefon imi multumea din toata inima pentru gandurile acelea simple poate, mult prea intristate pe alocuri si poate mult prea indraznete spre final, vocea de dincolo de telefon imi spunea ca-si doreste foarte mult sa ne vedem cat mai curand posibil si sa povestim vrute si nevrute. Si poate ca nu era doar o voce, era profesoara mea de romana din liceu, era o femeie frumoasa la chip si la suflet care m-a facut sa inteleg mai bine frumusetea si eleganta, care mi-a dat lectii peste lectii si mi s-a asezat in suflet pentru totdeauna, ca un portret drag din vremea anilor de liceu.

Nu reuseam sa zic mare lucru, in cascada de cuvinte calde de gratitudine si de dragoste pentru copilul pe care-l formase. Doar cateva secvente de propozitii: “ma bucur mult ca v-a placut”, “cu mare drag”, “da, sigur, cu placere” si o promisiune spre final, aceea a unei reintalniri fata in fata, la o cafea, in “Iasul marilor iubiri”, cum e numit frumos de catre televiziunea romana, orasul in care eu imi duc viata de cativa ani, orasul pe care ea il iubea si in care statea de ceva vreme. O promisiune pe care am visat sa o implinesc cat mai curand posibil desi stiam ca timpul meu din Iasi va fi atat de scurt si de plin de activitati legate de orele de la master, festivalul de teatru si multe, multe alte lucruri pe care le fac cu tot dragul, de altfel. Un moment intens, ca a facut ca inima sa-mi bata mai tare, un moment care mi-a deschis portile unei zile pline de zambete nostalgice dar si de surasuri increzatoare in tot ce as putea face in zilele, lunile, anii care vor urma. Un moment pe care nu-l voi uita probabil niciodata, desi poate parea unul banal.

Daca am ales sa scriu despre secventa asta de viata, de dimineata tarzie, de somn si trezire cu zambetul pe chip si in suflet, daca din multitudinea de clipe unice care-ti taie rasuflarea, in timpul unei zile, am ales tocmai acest telefon si aceasta conversatie calda, inseamna ca asta simt, inseamna ca orice moment poate fi inaltator. Depinde doar de senzatia pe care ti-o da, depinde doar de emotie si de vibratia sufletului. Nimic nu mai banal cand vine vorba de oameni si de modul in care ei percep lumea. Fiinte miraculoase prin simplul fac ca simt si gandesc, fiinte unice, oamenii sfintesc clipele, locurile si lumea. Oamenii creea punti intre bine si rau si tot ei au puterea sa transforme totul prin iubire.

Ramane doar sa se intample intalnirea aceea… ramane doar sa rescriu in cuvinte conversatia din preajma unei cesti de cafea si senzatia de bucurie si implinire pe care o poate simti un om mic in preajma unui om cu totul special, senzatia pe care o simte discipolul atunci cand ajunge in ipostaza de a scrie despre mentorul sau… dar asta e o alta poveste…

Pagina urmatoare »