Oameni care sfintesc clipe

Intr-o dimineata mult prea tarzie, m-a trezit sunetul insistent al telefonului mobil. Am raspuns incercand sa par cat mai putin somnoroasa. La capatul celelalt al firului m-a intampinat o voce atat de calda incat aveam impresia ca nu vorbeste. Astepta parca primele mele cuvinte. Cand am realizat cine-mi vorbeste, am simtit bucuria unui moment pe care-l doresc oricui, un moment banal poate, un moment care nu se compara cu altele mai pretioase sau mai romantice, poate, insa unul dintre acele momente care m-au facut si ma vor face mereu cea mai fericita fiinta a clipei aceleia unice in care mi se intampla doar mie si doar in acel mod. Era vorba de o doamna pe care o admir, era vorba de un fost mentor si de un dascal care mi-a ramas pentru totdeauna in suflet. Un om special care are puterea de a-i face si pe altii speciali. In preajma ei te simti importanta si capabila sa schimbi lumea.

Expediasem cu o saptamana in urma o scrisoare lunga si plina de nostalgii, o scrisoare de dor si de admiratie, o scrisoare pe care am chinuit-o in paginile albe ale computerului multa vreme, pana sa-i prind firul de cursivitate si frumusete, pana sa consider ca o pot exprima si trimite expeditorului.

Vocea de dincolo de telefon imi multumea din toata inima pentru gandurile acelea simple poate, mult prea intristate pe alocuri si poate mult prea indraznete spre final, vocea de dincolo de telefon imi spunea ca-si doreste foarte mult sa ne vedem cat mai curand posibil si sa povestim vrute si nevrute. Si poate ca nu era doar o voce, era profesoara mea de romana din liceu, era o femeie frumoasa la chip si la suflet care m-a facut sa inteleg mai bine frumusetea si eleganta, care mi-a dat lectii peste lectii si mi s-a asezat in suflet pentru totdeauna, ca un portret drag din vremea anilor de liceu.

Nu reuseam sa zic mare lucru, in cascada de cuvinte calde de gratitudine si de dragoste pentru copilul pe care-l formase. Doar cateva secvente de propozitii: “ma bucur mult ca v-a placut”, “cu mare drag”, “da, sigur, cu placere” si o promisiune spre final, aceea a unei reintalniri fata in fata, la o cafea, in “Iasul marilor iubiri”, cum e numit frumos de catre televiziunea romana, orasul in care eu imi duc viata de cativa ani, orasul pe care ea il iubea si in care statea de ceva vreme. O promisiune pe care am visat sa o implinesc cat mai curand posibil desi stiam ca timpul meu din Iasi va fi atat de scurt si de plin de activitati legate de orele de la master, festivalul de teatru si multe, multe alte lucruri pe care le fac cu tot dragul, de altfel. Un moment intens, ca a facut ca inima sa-mi bata mai tare, un moment care mi-a deschis portile unei zile pline de zambete nostalgice dar si de surasuri increzatoare in tot ce as putea face in zilele, lunile, anii care vor urma. Un moment pe care nu-l voi uita probabil niciodata, desi poate parea unul banal.

Daca am ales sa scriu despre secventa asta de viata, de dimineata tarzie, de somn si trezire cu zambetul pe chip si in suflet, daca din multitudinea de clipe unice care-ti taie rasuflarea, in timpul unei zile, am ales tocmai acest telefon si aceasta conversatie calda, inseamna ca asta simt, inseamna ca orice moment poate fi inaltator. Depinde doar de senzatia pe care ti-o da, depinde doar de emotie si de vibratia sufletului. Nimic nu mai banal cand vine vorba de oameni si de modul in care ei percep lumea. Fiinte miraculoase prin simplul fac ca simt si gandesc, fiinte unice, oamenii sfintesc clipele, locurile si lumea. Oamenii creea punti intre bine si rau si tot ei au puterea sa transforme totul prin iubire.

Ramane doar sa se intample intalnirea aceea… ramane doar sa rescriu in cuvinte conversatia din preajma unei cesti de cafea si senzatia de bucurie si implinire pe care o poate simti un om mic in preajma unui om cu totul special, senzatia pe care o simte discipolul atunci cand ajunge in ipostaza de a scrie despre mentorul sau… dar asta e o alta poveste…

Oameni pe care-i cunosti de-o viata

De cateva ori in viata avem parte de intalniri cu oameni pe care ii stim, parca, dintotdeauna. Ne recunoastem, intr-un fel ciudat si minunat, in ochii altora, ca si cum ne-am mai fi stiut candva, intr-o alta existenta.

Merg pe drumuri aflate departe de casa si ma asteapta, prin orasele in care poposesc, oameni fabulosi, care se regasesc in ceea ce scriu si spun. Suflete extraordinare in care si eu ma reflect ca in oglinzi cu ape adanci. Ei seamana cu mine si eu seman cu ei, ca intr-un miracol menit sa ne faca si pe unii si pe ceilalti sa ne simtim mai putin singuri pe pamant.

Intalnesc femei care au aceeasi varsta cu mine si un parcurs asemanator, si-atunci mi se pare mai lesne de acceptat ca ne seamana cuvintele si gandurile. Ca viata ne-a purtat pe aceleasi drumuri si ca ne-a adus, pana la urma, in acelasi punct in care, privind catre trecut intelegi de ce ti-a fost dat fiecare pas. Dar vin in calea mea si tinere aflate inca pe bancile scolii, care pricep fiecare nuanta a cautarilor mele, si doamne aflate mai aproape de varsta mamei mele, care isi dezvelesc inima atunci cand imi zambesc.

Ce intelesuri extraordinare ne leaga unii de altii, peste timp si peste distante, astfel incat ne recunoastem gandurile si privirile ca si cum am fi o specie aparte de suflete care au trait candva in aceeasi insula de speranta? Ma minunez si ma bucur mereu de intalnirile pe care le am cu oameni pe care parca ii cunosc de o viata. In librariile adevarate, cele ticsite de carti si iluzii splendide, dar si aici, in lumea cu parfum de cafea, unde ne-am cunoscut mai demult si ne recunoastem in fiecare dimineata.

« Pagina precedenta