Ce ai de oferit intr-o relatie

La unul dintre editorialele mele scrise in urma cu cativa ani, in care marturiseam ca nu mi-am gasit dragostea, ca nu mi-am implinit rostul, ca nu l-am intalnit, inca, pe barbatul care sa-mi fie jumatate si intreg, am primit un comentariu care, chipurile, voia sa imi dea un sfat prietenesc.

“Uita-te in oglinda din cap pana in picioare, masoara-te cu onestitate”, imi spunea o distinsa anonima, “si apoi analizeaza cat mai obiectiv cu putinta ce ai de oferit”. Recunosc, nu mi-as fi amintit de intalnirea cu sfatul capatat, odinioara, impotriva vointei mele, daca n-as fi auzit un avertisment asemanator adresat bunei mele prietene. M-am revoltat si acum, ca si atunci. Si atunci, ca acum…

Nu cred ca privindu-ne in oglinda putem cantari lucrurile pe care le avem de oferit intr-o iubire. Ma indarjesc sa sustin ca nu forma fundului nostru il poate face fericit pe barbatul de langa noi si ca “oferta” s-ar cuveni sa constea in cu totul altceva. Si, mai ales, sunt sigura ca nu Claudia Schiffer s-a oprit din pregatirile pentru urmatorul shooting sa vina cu asemenea indemnuri, ci o femeie cu inima otravita de frustrari care, stiind ca nu va putea privi, nu va putea scrie, nu va putea iubi, nu va putea intelege si descrie lumea asa cum o facem noi, s-a hotarat sa ne administreze cateva reprosuri usturatoare legate de infatisarea imperfecta.

Ce avem de oferit intr-o relatie? Ce conteaza cu adevarat dintre lucrurile pe care le daruim partenerilor nostri? Eu cred in iubire, in onoare, in fidelitate. Cred in zambetul impartasit si in gandurile pe aceeasi lungime de unda. Cred in privirea senina, indreptata catre acelasi viitor. Cred in tandrete si in puterea de a intelege lumea in acelasi fel. Si ma dezic de mandriile unora care considera ca muschii, picioarele lungi, sanii siliconati sau taliile (si fruntile) inguste sunt oferte care s-ar cuveni sa cantareasca in trainicia, in splendoarea, in maretia unei iubiri.

Sunt homo sapiens sapiens. Iubesc ca atare, arat ca atare, splendida si imperfecta, asa cum este si prietena mea. Cei care au ramas la stadiul de homo erectus isi pot proiecta existenta doar in raport cu zveltetea siluetei lor abia scapate din unghiul obtuz. Si se pot consola cu ideea ca asemenea oferta e greu de gasit…

Pe cine nu lasi sa moara …

Mi s-a parut mereu o vorba proasta: Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. Si, totusi, in ciuda indarjirii mele de a-i nega adevarul, am simtit-o pe propria-mi piele de mai multe ori.

Sunt un om naiv si convins ca inca exista pe lume bine, facere de bine si recunostinta pentru binele facut. De-a lungul ultimilor ani, de cate ori am avut puterea sa intind mana cuiva aflat in necaz, sau in incertitudini, sau in cadere libera, am facut-o fara ezitari. Am fost mandra de oamenii pe care i-am descoperit si i-am incurajat. Am impartit laude si drepturi fara zgarcenie, am adunat de pe drumuri personaje care-si pierdusera busola si eu le-am ajutat sa isi regaseasca directia. Numai ca, din pacate, cu foarte putine exceptii, parcursul relatiei mele cu cei carora le-am daruit timp din timpul meu, curaj, putere, dragoste, faima sau bani a fost cam acelasi. In foarte scurt timp, tot ceea ce capatasera pe negandite li s-a parut ca li se cuvine profund - ca dovada ca am fost convingatoare in incurajarile mele. Si n-a mai durat mult pana cand oferta mea li s-a parut de nimic si-au inceput sa fie nemultumiti, sa carcoteasca si, mai apoi, sa se revolte.

Nu stiu daca eu am reactionat corect sau intelept, dar, de fiecare data, am facut acelasi lucru. Mi-am retras integral, si cu nedisimulata parere de rau, intreaga oferta. Pe cei care fusesera someri, iar eu ii incurajasem sa fie scriitori, i-am poftit sa redevina someri sau sa caute altundeva onorurile cuvenite. Pe cei pe care nu-i iubea nimeni de ticalosi ce erau, iar eu i-am iertat de pacate, dar nu le-am oferit indeajuns - in opinia lor, i-am trimis inapoi in lumea lor fara iubire. Pe cei nemultumiti de cat de putini bani sau atentie le ofeream, i-am rugat sa ma ierte, pentru ca eu nu le mai pot oferi chiar nimic, asa cum se intampla pe vremuri, cand nu tineam la ei. Pe cei care nu mai suportau sa fie tinuti pe loc de regulile locului in care i-am poftit sa vina atunci cand nu aveau niciun liman catre care sa mearga, i-am invitat sa zboare mai departe, sa nu se lase ingradititi.

Niciunul, dar absolut niciunul nu a plecat mai departe purtandu-mi recunostinta pentru schimbarile pe care le-am adus in viata lor. Dimpotriva. Mi-au promis la plecare ca nu vor putea ierta niciodata ofensa mea. Ca regreta profund ca au investit in relatia noastra si ca nu i-am meritat ca tovarasi de drum. Ca e inadmisibil sa oferi ceva si apoi sa nu plusezi cand ei ti-o cer, sau sa nu mai poti oferi cand circumstantele s-au schimbat.

O vreme, am suferit amarnic pentru asemenea intamplari. Apoi am inceput, cred, sa ma obisnuiesc. Ma invat tot mai mult sa nu am asteptari si sa nu cred ca fac un bine cand investesc in oameni. Sa dau fara sa cer nimic, sa ofer fara sa pretind ceva in schimb. Cand voi invata si sa ma apar de rautatile pe care le improasca aceia care nu te pot ierta ca le-ai facut un bine inseamna ca sunt, cu adevarat, adaptata lumii in care traim. Dar mai am ceva cale de strabatut pana acolo…