Amantii din padure

In orele lor furate de la soti, doi amanti, intelectuali cu studii inalte, amandoi, s-au oprit cu masina in padure pentru o imbratisare ferita de ochii lumii. Dar masina a ramas impotmolita.

Amantii nu numai ca n-au mai putut ajunge acasa la timp pentru a salva aparentele, dar femeia, care era posesoarea masinii,  s-a intors nu doar intarziat, ci si pedestru.

Sotul a intrebat-o unde e masina. Si, pentru ca nu a reusit sa minta nimic mai de Doamne-ajuta, ea i-a spus, pana la urma, adevarul. Si a divortat. Companionul ei de aventura a mai amanat cateva luni decizia despartirii de sotie, mai ales ca el a gasit mai lesne o minciuna acceptabila. Dar, in scurt timp, totusi, s-a despartit si el si si-a vazut de viata lui.

Am auzit povestea asta, absolut adevarata, acum destul de multi ani. Eram pe atunci o tanara profesoara angajata intr-un serviciu militar care excela prin sobrietate. Purtam cu totii, daca nu uniforme bleumarin, musai costume cu taior sau sacou. Deci, macar ca infatisare, eram cu totii destul de scortosi. Conform statutului, si apucaturile trebuiau sa fie apretate, nu doar hainele. Asa ca, atunci cand unul dintre colegi ne-a povestit patania amicilor sai, cei mai multi dintre cei prezenti s-au zgaltait de repulsie. Am auzit opinii scarbite legate de cei care isi insala partenerul, dar si de cei care nu sunt in stare sa conduca iscusit si sa apese ambreiajul in asa fel, incat sa poata scoate masina din orice noroaie.  Dar cel mai tare mi-a atras atentia pledoaria unui domn chipes si care se purta mereu ca si cum ar fi fost perfect, care s-a aratat oripilat nu de meandrele amantlacului cu pricina, ci de locul in care indragostitii iliciti s-au oprit sa faca amor. “In masina? In padure? Ca animalele?” s-a inflamat el, apoi a explicat auditoriului ca, daca ai o amanta sau un amant, merita sa petreci cu el ore mult mai romantice, intr-o camera de hotel sau intr-o casa primitoare de prieten plecat in vacanta. Sa ai o sticla de sampanie la rece si un CD cu Boleroul lui Ravel la indemana. Ca numai atunci te-ai putea salva de la ridicolul unei relatii furate.

Nu am indraznit sa-i contrazic pe moralistii dinainte, insa pe cel din urma am simtit nevoia nebuneasca sa il combat. Si i-am spus, cinstit, cat de mult ii invidiez pe cei doi indragostiti care se doreau atat de tare, incat nu le-a pasat nici de butaforiile conventionale, nici de pericolul de-a ramane intepeniti in noroaiele padurii. I-am marturisit ca mi se pare extrem de rara si de pretioasa o patima care sa te mistuie in asemenea fel, incat sa incalci toate regulile lumii tale. Si am mai spus ceva probabil foarte nepotrivit. Am spus ca mi-as dori sa pot sa doresc pe cineva atat de mult, atat de febril, incat sa simt nevoia absolut indecenta sa opresc masina intr-o ramasita de codru de langa oras. Dar ca nu cred ca se intampla asa ceva prea des intr-o viata de om…

Toti cei de fata m-au masurat ingroziti de atata depravare a gandului si sunt absolut sigura ca am avut parte, pe muteste, de catalogari mai grave decat cele pe care le indreptasera pana atunci impotriva soferitei indragostite din poveste.

Peste vreo doi ani, domnul aproape perfect, care nu accepta amorul fara sampanie, a fost prins de nevasta cu amanta chiar in casa lor, cand ea s-a intors mai devreme dintr-o deplasare. Mai curand de atat, doamna care nu concepea sa iti inseli partenerul s-a combinat cu personajul care ii dispretuia pe soferii nepriceputi in ale extragerii autovehiculului dintr-un teren clisos. Iar ceilalti moralisti s-au dovedit, in ochii mei, in diverse ocazii, atinsi de tot felul de nimicnicii.

Atunci am priceput, si mi s-a confirmat asta in repetate randuri de-a lungul vietii, ca aceia care se pretind desavarsiti sunt primii care acopera sub platosa lor de palavre mustratoare hibe pe care le poarta cu ei de-o viata, fara sa fie in stare sa le vindece. Si m-am obisnuit, nu cu usurinta, dar am reusit sa nu mai pun la inima remarcile ingrozite de asa-zisul libertinaj al mintii sau al faptelor mele. Pentru ca, intre timp, am invatat ca numai cei care se marturisesc, in slabiciunile sau ratacirile lor, au sansa sa devina puternici si sa gaseasca drumul drept. Cei care se declara, cu trufie, posesori ai moralei perfecte, vor gresi pe furis, in numele ipocriziei, pana cand batranetea sau moartea ii vor vindeca de orgolii.

Din orgoliu

Facem greseli de neiertat numai pentru ca asezam orgoliul inainte de orice alte ratiuni. Vrem cu orice pret sa ne spalam rusinea in ochii celorlalti si actionam din impuls, din nebunie, din vanitate.

Daca as putea sa dau timpul inapoi, stiu sigur ca as sterge cu buretele intamplari in care am lasat mandria sa-mi distruga orice sansa la impacare, la iertare, la revenire intr-o relatie de prietenie sau chiar de dragoste. Am crezut ani si ani la randul ca are vreo insemnatate daca mi s-a dat dreptate sau nu, si mi s-a parut o solutie buna sa declar ca n-am sa iert niciodata ofensele primite. Si, intr-adevar, sa nici nu le iert, nepermis de mult timp.

In biografia mea neromantata exista relatii de prietenie care s-au terminat brusc si definitiv si in care nu am mai revenit, oricat de dor mi-ar fi fost de persoana cu care impartisem, mult timp, si binele si raul. In istoria mea veritabila exista greseli pe care le-am facut fata de oameni carora le datoram poate prea mult, si-mi era greu sa indur povara recunostintei, dar si fata de oameni prea simpli ca sa ma poata intelege cu adevarat. Dar la nivelul carora nu am fost in stare sa ma cobor.

Cel mai grav este ca, pe masura ce trec anii, oamenii carora am vrea sa le cerem iertare se indeparteaza atat de mult, incat devin inaccesibili. Unii ajung sa traiasca altcumva, altundeva, altii isi schimba radical destinul si nu mai dau doi bani pe cererea noastra de impacare, altii pleaca de tot dintre noi si ne lasa sa traim pentru totdeauna cu regretul ca le-am gresit si nu se mai poate face nimic.

Nu am ajuns inca sa inteleg dictonul crestin conform caruia ar trebui sa intorci si obrazul celalalt atunci cand cineva te loveste. Dar cred ca sunt pe calea cea buna pentru ca, de la o vreme incoace, m-am invatat ca, atunci cand primesc o palma, sa nu mai simt nevoia sa dau si eu doua. Nu mai las orgoliul sa ia decizii pentru mine si incerc sa recunosc ca am gresit atunci cand inteleg ca nu am facut ce trebuia. Sigur ca mai e cale lunga pana la adevarata, profunda, nobila umilinta. Dar eu stiu ca vreau sa invat, si ca ma straduiesc sa fiu mai buna in fiecare zi. Pana atunci, nadajduiesc ca, intr-o zi, voi ajunge sa inteleg cu adevarat cum e sa traiesti eliberat de ambitii, neimpovarat de vanitati.