Arta de a darui

Sunt putine persoane care sa nu se bucure cand primesc un cadou.

Din copilarie, ne bucuram de cadourile primite, jucarii, hainute , apoi pe masura ce crestem, cadourile incep sa varieze .

Incet ne deprindem cu dorinta de a oferi noi cadouri. Nu este minunat sa privesti fata luminoasa a celui ce primeste ceva de la tine ?

In timp ne obisnuim sa oferim acele mici atentii atat celor dragi cat si celor care merita, atat de zile onomastice, de sarbatori si chiar ocazional.

In timp , cadourile au devenit o necesitate. Ideea de a oferi un cadou, a inceput sa devina o rutina, o obligatie, din pacate.

Important este ca sa oferim un cadou din inima, din suflet pentru cei care sunt alaturi de noi, suntem prieteni, chiar daca in schimb vom primi doar un zambet sau un suras. Tot ceea ce facem, trebuie facut din inima ! Din dragoste, din tot sufletul, nu din obligatie !

Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le putem oferi, sunt un zambet, un compliment pentru cei de langa noi !

Daca nu poti oferi cadouri, ofera clipe placute, daca nu poti oferi o floare, ofera o plimbare in padurea plina de flori !

Indiferent ce oferim, trebuie sa fie din placere !

Mall-ul cu minuni

Mai intai am mers la mall ca sa facem cumparaturi. Apoi, ca sa cascam gura la lumea buna. Mai tarziu, ca sa vedem lumea proasta. Si, dupa aceea, am continuat sa ne ducem, fascinati, fara sa ne mai intrebam de ce.

In mallul in care mergem noi, pentru ca e aproape de casa si nu foarte aglomerat, au rasarit, printre magazine si restaurante, calusei si masinute. Programul din mall poate fi ispititor si labartat pe cateva ore, fara sa ne ingaduie nicio unda de plictiseala. Cat timp copiii merg la film, noi facem cumparaturile, apoi mancam asezandu-ne la o singura masa si comandand din mai multe restaurante deodata. Fiecare isi alege mancarea de unde vrea, lux pe care nu ti-l poti permite intr-un loc mai fitos.

De cand cu mallul, am scapat si de corvoada de-a merge prin parcuri sa cautam “comédii”, pentru ca balciul e pretutindeni. In afara de chioscurile cu floricele, inghetata si clatite, de caruselul cu trasuri si calusei, de masinutele si animalutele care se leagana dupa ce bagi o fisa, au aparut nu de mult si un fel de animale pufoase, colorate si voinice, pe care le poti calari contra cost, dirijandu-le tu de jur imprejurul unei coloane infofolite in imitatie de marmura si afise.

As minti sa spun ca nu sunt frumoase dupa amiezele noastre petrecute la mall. Insa ma intreb mereu daca nu devenim tot mai mult prizonieri ai lumii de beton si de sticla. Daca nu ne lasam acaparati de pseudominunile orasului, incetul cu incetul, pana intr-o zi in care n-o sa mai stim sa ne bucuram de infrunzirile si desfrunzirile padurii si n-o sa mai recunostem albastrul cerului decat daca o sa-l vedem filtrat printr-o cupola de sticla. Si-o sa vrem sa incalecam un cal adevarat dupa ce l-am ademenit nu cu o mana de fan parfumat, ci cu un pumn de monede de 50 de bani…

Amantii din padure

In orele lor furate de la soti, doi amanti, intelectuali cu studii inalte, amandoi, s-au oprit cu masina in padure pentru o imbratisare ferita de ochii lumii. Dar masina a ramas impotmolita.

Amantii nu numai ca n-au mai putut ajunge acasa la timp pentru a salva aparentele, dar femeia, care era posesoarea masinii,  s-a intors nu doar intarziat, ci si pedestru.

Sotul a intrebat-o unde e masina. Si, pentru ca nu a reusit sa minta nimic mai de Doamne-ajuta, ea i-a spus, pana la urma, adevarul. Si a divortat. Companionul ei de aventura a mai amanat cateva luni decizia despartirii de sotie, mai ales ca el a gasit mai lesne o minciuna acceptabila. Dar, in scurt timp, totusi, s-a despartit si el si si-a vazut de viata lui.

Am auzit povestea asta, absolut adevarata, acum destul de multi ani. Eram pe atunci o tanara profesoara angajata intr-un serviciu militar care excela prin sobrietate. Purtam cu totii, daca nu uniforme bleumarin, musai costume cu taior sau sacou. Deci, macar ca infatisare, eram cu totii destul de scortosi. Conform statutului, si apucaturile trebuiau sa fie apretate, nu doar hainele. Asa ca, atunci cand unul dintre colegi ne-a povestit patania amicilor sai, cei mai multi dintre cei prezenti s-au zgaltait de repulsie. Am auzit opinii scarbite legate de cei care isi insala partenerul, dar si de cei care nu sunt in stare sa conduca iscusit si sa apese ambreiajul in asa fel, incat sa poata scoate masina din orice noroaie.  Dar cel mai tare mi-a atras atentia pledoaria unui domn chipes si care se purta mereu ca si cum ar fi fost perfect, care s-a aratat oripilat nu de meandrele amantlacului cu pricina, ci de locul in care indragostitii iliciti s-au oprit sa faca amor. “In masina? In padure? Ca animalele?” s-a inflamat el, apoi a explicat auditoriului ca, daca ai o amanta sau un amant, merita sa petreci cu el ore mult mai romantice, intr-o camera de hotel sau intr-o casa primitoare de prieten plecat in vacanta. Sa ai o sticla de sampanie la rece si un CD cu Boleroul lui Ravel la indemana. Ca numai atunci te-ai putea salva de la ridicolul unei relatii furate.

Nu am indraznit sa-i contrazic pe moralistii dinainte, insa pe cel din urma am simtit nevoia nebuneasca sa il combat. Si i-am spus, cinstit, cat de mult ii invidiez pe cei doi indragostiti care se doreau atat de tare, incat nu le-a pasat nici de butaforiile conventionale, nici de pericolul de-a ramane intepeniti in noroaiele padurii. I-am marturisit ca mi se pare extrem de rara si de pretioasa o patima care sa te mistuie in asemenea fel, incat sa incalci toate regulile lumii tale. Si am mai spus ceva probabil foarte nepotrivit. Am spus ca mi-as dori sa pot sa doresc pe cineva atat de mult, atat de febril, incat sa simt nevoia absolut indecenta sa opresc masina intr-o ramasita de codru de langa oras. Dar ca nu cred ca se intampla asa ceva prea des intr-o viata de om…

Toti cei de fata m-au masurat ingroziti de atata depravare a gandului si sunt absolut sigura ca am avut parte, pe muteste, de catalogari mai grave decat cele pe care le indreptasera pana atunci impotriva soferitei indragostite din poveste.

Peste vreo doi ani, domnul aproape perfect, care nu accepta amorul fara sampanie, a fost prins de nevasta cu amanta chiar in casa lor, cand ea s-a intors mai devreme dintr-o deplasare. Mai curand de atat, doamna care nu concepea sa iti inseli partenerul s-a combinat cu personajul care ii dispretuia pe soferii nepriceputi in ale extragerii autovehiculului dintr-un teren clisos. Iar ceilalti moralisti s-au dovedit, in ochii mei, in diverse ocazii, atinsi de tot felul de nimicnicii.

Atunci am priceput, si mi s-a confirmat asta in repetate randuri de-a lungul vietii, ca aceia care se pretind desavarsiti sunt primii care acopera sub platosa lor de palavre mustratoare hibe pe care le poarta cu ei de-o viata, fara sa fie in stare sa le vindece. Si m-am obisnuit, nu cu usurinta, dar am reusit sa nu mai pun la inima remarcile ingrozite de asa-zisul libertinaj al mintii sau al faptelor mele. Pentru ca, intre timp, am invatat ca numai cei care se marturisesc, in slabiciunile sau ratacirile lor, au sansa sa devina puternici si sa gaseasca drumul drept. Cei care se declara, cu trufie, posesori ai moralei perfecte, vor gresi pe furis, in numele ipocriziei, pana cand batranetea sau moartea ii vor vindeca de orgolii.