Povesti de desteptat parintii

Una dintre povestile preferate ale fetitei mele mai mici - probabil din pricina pozelor foarte frumoase de pe carte - este Hansel si Gretel. Povestea celor doi frati alungati in padure o face sa freamete de dorinta de a ajunge, macar o data la doua seri, la acelasi happy-end.

In vreme ce Iza adoarme linistita dupa ce a strabatut acelasi periplu printre paginile colorate, mie-mi sare somnul, cutremurata de povestea plina de cruzime. Un parinte ramane vaduv cu doi copii, apoi se recasatoreste. E, insa, cumplit de sarac, iar el si noua lui nevasta abia reusesc sa puna ceva pe masa, pentru ei si pentru cei doi copii ramasi din prima lui casatorie. Asa ca, la un moment dat, mama vitrega il convinge pe barbat sa duca copiii in padure si sa-i lase acolo, fiindca mancarea abia le ajunge si, daca vor ramane cu totii, vor muri de foame. Astfel, daca se descotorosesc de copii, au sanse mai mari sa supravietuiasca.

Batut la cap de femeia cea rea - dar buna, vorba emisiunii…- tatal isi minte copiii si-i duce in padure. Ei stiu ce li se pregateste, asa ca isi iau masuri de precautie si, prima data, reusesc sa se intoarca acasa. A doua oara, insa, figura nu le mai iese…

Povestea o cunoastem cu totii. Hansel si Gretel ajung la casa de turta dulce din padure si, pentru ca sunt copii destepti, scapa cu bine din ghearele vrajitoarei rele. Totul e bine cand se termina cu bine, desi istoria incepe atat de prost, incat eu nu-mi revin din uimire de cand am citit-o prima data.

Oare chiar au existat pe lume parinti care, atunci cand nu aveau mancare de ajuns, isi lasau copiii prada fiarelor, ca sa aiba ei mai mult? Atat de mare sa fi fost vreodata saracia si atat de mica demnitatea de parinte, incat sa te bucuri ca ai scapat de povara pruncilor tai si ca o sa mananci tu mai mult?

Eu stiu ca, din clipa in care devii parinte, in mod instinctiv, tot ce ai mai bun pastrezi pentru copiii tai. Ca nu mananci inaintea lor, oricat de foame ti-ar fi, si ca orice neajuns al lor te doare cu mult mai adanc decat te dor suferintele tale. Ca pe ei ii invelesti, chiar daca ti-e si tie frig, ca pe ei ii asezi sa doarma inainte, desi ti-e somn si tie. Si, totusi, exisa si asemenea povesti care te fac sa te scuturi de somn. Povesti din carti. Si povesti de la stiri, din acelea cu parinti care-si vand pruncii. Cu mame care fug din maternitate, fara nou nascut. Cu tati care nu stiu cum sa fie din nou barbati singuri, fara obligatii… Povesti triste.

Ce model suntem pentru copiii nostri

Intalnesc pretutindeni oameni care imi povestesc ca iubirea nesfarsita, frumoasa, decenta, fierbinte a parintilor sau bunicilor lor le-a marcat existenta, facandu-i sa nu se multumeasca cu nimic mai putin de atat.

Stim cu totii, cu mult inainte de a da nastere pruncilor nostri, ca suntem raspunzatori nu doar de viata si de bunastarea, de hrana, de hainele, de somnul sau de cultura celor carora le-am dat viata, ci si de fericirea lor viitoare. Modelul de familie in care vor creste copiii nostri va fi modelul pe care ei, instinctiv, il vor recrea in vietile lor de adulti.

Am intrebat o femeie nespus de desteapta, a carei seninatate, a carei fericire imi sunt exemplu, daca nu cumva ar fi fost o mama mai buna pentru copiii ei daca, in loc sa aleaga sa divorteze, ar fi ramas in continuare intr-o casatorie in care nu mai era fericita. Iar ea mi-a raspuns simplu si clar: Nu. Pentru ca nu as fi vrut si nu as vrea niciodata ca propriii mei copii sa traiasca, la randul lor, cand vor fi mari, intr-o casatorie in care dragostea a fost inlocuita cu responsabilitatea fata de copii.

O mama care alege sa ramana langa sotul ei indiferent daca relatia din cuplu mai functioneaza sau nu poate sa para copiilor sai o mama eroina, puternica, ce si-a sacrificat rolul de femeie in favoarea celui de parinte. Sau poate fi vazuta prin ochii inocenti ai celor mici ca un perpetuu motiv de vinovatie: din cauza noastra mama nu a fost fericita. Indiferent de categorisire, indiferent de felul in care copiii se raporteaza la alegerea parintilor, cei care le-au dat viata vor ramane pentru ei un reper pe care il vor imita mai tarziu.

O femeie care tolereaza infidelitatea sotului consolandu-se cu gandul ca tot acasa se intoarce el de fiecare data, un sot care se face ca nu baga de seama necredinta sotiei sau, mai mult, accepta explicatia ca ea e speciala si poate iubi doi barbati in acelasi timp, isi vor salva mandria de mama sau de tata in propriii ochi spunand ca au ramas de dragul copiilor intr-o casnicie compromisa, fara sa isi puna problema daca si-ar dori si pentru copiii lor un simt al raspunderii parentale la fel de bine dezvoltat, incat sa anihileze dorul de dragoste implinita.

Dupa ce ne nastem copiii nu mai putem rataci fara rost in vietile noastre. Un tata bun e nu doar acela care isi duce copilul la scoala in fiecare zi, fara sa intarzie, ci acela care e fericit, care-si iubeste sotia, care se intoarce cu dragoste acasa in fiecare zi, facand din familie cel mai de pret liman al cautarilor lumii. O mama buna nu e doar aceea care face cele mai fragede cornulete, ci aceea care il priveste pe tatal copiilor ei cu lumina in ochi, cu drag, cu dorinta, cu respect, asa cum si-ar dori ca fiicele ei sa priveasca, peste ani, catre barbatul langa care traiesc.

Regulile, explicatiile, intelesurile sunt simple de tot si nespus de la indemana fiecaruia. Si totusi, fiecare dintre noi, macar o data in viata, daca nu in fiece zi a vietii, le incalcam. De ce?

Copiii nostri frumosi

Ma straduiesc sa ii invat regulile simple ale fericirii. Ii rog sa spuna doar adevarul si sa creada in el. Le povestesc despre dragoste si despre fidelitate, ca reguli ale cuplului senin, indragostit, unit…

Le cer sa invete, ca sa fie destepti, informati, cu sanse de a dobandi, peste ani, intelepciunea. Ii rog sa citeasca si, daca ei nu vor sau nu pot, le citesc eu, sperand sa ii ademensc, astfel, catre frumusetea nemasurata a cuvantului asezat pe pagini de hartie. Inventez jocuri ale mintii care sa ii faca mai destepti. Si ii port cu mine prin lume pretutindeni, incercand sa ii preschimb in fapturi cat mai dezinvolte, mai prietenoase, mai adaptabile.

Am grija de sanatatea lor si, desi asta pare sa fie cea mai grea parte a indatoririlor mele casnice, ma straduiesc sa ii fac sa manance cat mai corect si mai bine. Recunosc, nu prea reusesc, iar asta ma ingrijoreaza destul de serios. Incerc, insa, sa compensez ducandu-i sa faca inot, si dansuri, si aikido…

Ne straduim din rasputeri sa facem totul cat mai bine. Si, totusi, cu toate stradaniile noastre de parinti, stim ca nu exista nicio garantie ca fiii si fiicele noastre vor fi frumosi, fericiti, linistiti. Ca vor intra la scolile pe care noi le visam pentru ei, ca vor fi inalti si atletici, ca isi vor gasi, de la prima incercare, dragostea cea mare, care sa ii tina toata viata si nu doar atat… Nu exista garantii pentru fericire. Doar credinta noastra, doar speranta ca am facut tot ce ne-a stat in putinta. Doar clipele magice in care, privindu-ne copiii, ne vedem pe noi, renascuti, in cea mai buna si mai frumoasa versiune a noastra. Ca si cum ni s-a dat sansa sa traim din nou inca o viata, in care sa facem totul mai bine decat prima data.

Drumul ales de parinti pentru noi

Cati dintre noi au fost sustinuti pe de-a-ntregul de parintii lor atunci cand si-au ales facultatea, profesia, orasul sau partenerul de viata? Cati au avut intotdeauna in parinti cei mai buni sfatuitori? Cati au urmat in viata drumul dorit de ei sau drumul ales de parinti?

Pe masura ce intrebarea s-ar indrepta catre cei mai inaintati in viata dintre noi, probabil ca s-ar inteti raspunsurile negative sau ridicarile politicoase din umeri. Multi dintre noi si-ar aminti ca ar fi vrut, de fapt, sa faca alta facultate, dar, pentru ca parintii i-au avertizat ca exista repartitiile obligatorii, le-au urmat sfatul si au mers, cuminti, acolo unde i-au indemnat cei mai in varsta. Sau poate si-ar aduce aminte ca s-au indragostit de cineva care locuia in alta tara, iar parintii n-au fost de acord sa-si lase odrasla sa plece departe de casa, mai ales ca, in anii aceia, cei plecati dincolo de granitele inchise si dusmanoase erau bun plecati… Sau poate…

Am impresia ca tinerii de astazi, ai caror parinti au iesit, totusi, de doua decenii de sub comunism, merg, odata ce inaintam spre democratie, catre innobilarea relatiilor dintre generatii. Intr-o lume mai libera, mai libere si mai senine pot fi si relatiile dintre parinti si copii, mai ales ca astazi, totusi, cei care dau nastere unor copii o fac pentru ca-si doresc asta, si nu pentru ca au fost napastuiti de legi ale unei tari umilite de dictatura unor decizii absurde. Cu toate acestea, putini sunt aceia care pot declara, cu mana pe inima, ca parintii le-au fost alaturi in intregime, in deciziile lor, bune sau prea nebune. Insa aceia, putinii, sunt probabil cei mai senini, mai increzatori, cei alesi de soarta si de cararile fericirii.

Parinti buni si parinti rai

Din cand in cand, in rarele momente de inseninare, dupa cate-o izbanda sau dupa cate-un mare noroc, am avut clipe in care am fost mandra de mine.

Cateodata, probabil ca o data la cativa ani, am simtit ca pot fi o sotie buna, macar din cand in cand. Si tot de atatea ori m-am razgandit. Rareori, la mari ocazii, incununate de premii sau aplauze, m-am simtit o profesionista destoinica in ale scrisului si abilitatilor editoriale. Sigur ca entuziasmul nu m-a tinut mult. Am avut si cateva zile rasfirate prin viata - adunate, nu cred sa faca mai mult de o luna - in care m-am simtit frumoasa. Dar aproape ca am uitat cum ma simteam atunci.

Recunosc, insa, ca n-am ajuns inca sa traiesc etapele acelea in care sa ma declar - fie si doar pentru o zi, pentru un ceas - un parinte bun. La orice analiza, oricat de milos m-as privi, ca mama imi gasesc noian de cusururi. As putea sa fiu mai atenta. As putea sa fiu mai rabdatoare. As putea sa fiu mai prezenta. As putea sa fiu mai severa. As putea sa fiu mai ferma. As putea sa fiu mai inventiva. As putea sa fiu mai gospodina. As putea…

E cel mai insemnat rol al meu de pe pamant si nu stiu daca e firesc sa nu fiu niciodata multumita de mine sau indoielile mele sunt, de fapt, absurde. Iar daca, in bucata mea de viata strabatuta deja sper ca am invatat, macar in mare, sa deosebesc binele de rau, inca nu sunt in stare sa spun care parinti sunt cu adevarat buni si care sunt parinti rai. Cei care sunt autoritari si-si duc copiii pe drumul pe care ei il considera bun, fara sa tina seama de dorintele celor mici? Cei blanzi si permisivi, care au grija sa-si lase pruncii cat mai liberi? Cei care muncesc mult si strang bani de ajuns ca sa le faca, din start, copiilor lor, o viata usoara? Cei care stau cat mai mult acasa cu ei, chiar daca asta inseamna ca nu vor avea nicicand o viata indestulata? Cei care se ocupa temeinic de hrana sanatoasa, de educatia fizica, de dezvoltarea armonioasa a urmasilor lor?…

Pana la urma, oare exista pe lumea asta parinti care isi iubesc copiii si sunt multumiti de ceea ce fac pentru ei? Poate ca da. Poate ca nu. Eu, cel mai nedumerit parinte al planetei, stiu ca nu stiu…

Minunea din noi

Am constatat ca artistii consacrati ai unui domeniu au, de fapt, talent intr-o multime de alte domenii. Cei care canta sunt inzestrati si in artele plastice si, daca ar fi studiat la fel de mult cum au facut-o in muzica, ar fi putut ajunge pictori, sculptori, desenatori sau gravori celebri.

Cei care deseneaza minunat ar fi putut sa ajunga, daca ar fi vrut, scriitori de succes, iar marii regizori ai lumii s-ar fi putut replia oricand in splendoarea altei arte vizuale.

Pentru mine, constatarea ca spiritul artistic e incastrat in gene si ca se materializeaza in domeniile in care noi ii permitem sa capete viata a insemnat o schimbare de viziune a mea, ca mama. Am inteles, inca o data, cat de important este sa le ingaduim copiilor nostri sa cunoasca cate putin din fiecare domeniu al cunoasterii si al creatiei, apoi sa ii lasam sa aleaga. Pentru ca aceia care sunt meniti sa fie artisti isi vor gasi singuri drumul printre frumusetile lumii, pe care le vor remodela si reinterpreta.

In epocile de mare lumina ale lumii, marii creatori nu se multumeau sa implineasca miracole in slujba unei singure muze. Michelangelo, Da Vinci, Cantemir sunt doar cele mai la indemana exemple de artisti care nu se tineau departe nici de lumea stiintei, de mari personalitati care slujeau, deopotriva, poezia, muzica, pictura, arhitectura…

In zilele noastre, probabil ca asemenea ample dedicari nu mai pot fi posibile. Copiii nostri cresc constransi de programele scolare si hartuiti de regulile si obligatiile contemporaneitatii. Insa deschiderea mintii si a sufletului omenesc este aceeasi, dintotdeauna si pentru totdeauna. Tine doar de noi sa dam o sansa minunii din noi sa izbucneasca la suprafata. Si tine de dedicatia noastra de parinti sa ii ajutam pe fiii nostri sa descopere cine sunt, cine pot fi.

Nu vreau sa faca performanta…

Cei mai multi parinti, atunci cand isi duc copiii la cursuri de tenis sau de inot, la lectii de pian sau de chitara, la cursuri de pictura sau de sculptura, isi incep, foarte adesea, discursul pe care il adreseaza profesorului cu formula: “Nu vreau sa faca performanta…”

Am spus si eu de cateva ori aceleasi cuvinte si marturisesc ca am citit in privirea profesorilor un raspuns care, daca ar fi fost asezat in cuvinte, ar fi sunat cam asa: Stati linistita, ca nici n-o sa faca. Profesorii stiu, mai bine decat noi, parintii, cat de greu izbucneste si se ingrijeste un mare talent. Cat de lung este drumul pana la marile izbanzi artistice si cat de rare sunt adevaratele virtuti.

Noi, parintii, insa, ne imaginam ca in fecare dintre copiii nostri sta ascuns cate un mic geniu. Credem ca asa cum marii sculptori declara ca statuile lor stateau ascunse in cate un bloc de piatra, tot astfel, in fiecare copil obisnuit se gaseste, inca nedescoperita, cate o aptitudine cu totul iesita din comun si ca tine doar de puterea dascalului de a o scoate la iveala.

Nu stiu cine are dreptate. Cu siguranta, increderea parintilor ca urmasii lor pot avea un destin grandios este splendida si nobila. Dar nu cred ca exista vreun talent atat de mare, incat sa izbucneasca impotriva vointei celui care il poarta. Si ca e un drum anevoios  pana la glorie. Un drum pe care, insa, il meritam cu totii, in vietile noastre sau macar in cele ale copiilor carora le-am dat viata.

Bine, puiule, dar sa nu afle tata!

Intalnesc tot mai des soiul acela de complicitate intre copii si unul dintre parinti, complicitatea care il exclude pe celalalt progenitor. “Iti cumpar, dar fara sa stie maica-ta”. “Mergem, dar nu cumva sa afle tatal tau” - sunt replici pe care le auzim pretutindeni, doar daca suntem un pic mai atenti…

Recunosc ca, mai demult, am practicat si eu acelasi gen de joc, in repetate randuri. Si ca, uneori, sunt tentata si acum sa incerc sa ma coalizez cu copiii mei in cate-o nazbatie, in cate o boroboata, in cate o fapta nepermisa, sperand ca vom face in asa fel, incat celalalt parinte al lor sa nu afle. Dar, de cele mai multe ori, reusesc sa ma opresc la timp. Pentru ca, dupa mai multe tristeti, dupa mai multe lecturi, dupa mai multe intoarceri la adevar, am reusit sa inteleg ca e o mare greseala sa demonetizezi autoritatea celuilalt parinte.

Eu cred ca, chiar si atunci cand familia s-a destramat si copiii au fost incredintati unuia dintre parinti, apucatura subminarii celuilalt este la fel de paguboasa si de daunatoare pentru cel mic ca intr-o familie care s-a salvat de la ruptura legala. Chiar daca petrece o singura zi pe saptamana sau pe luna cu tatal divortat sau cu mama plecata de acasa, copilul are nevoie sa se simta in deplina siguranta, adapostit de o autoritate nestirbita. Si cred, din tot sufletul ca, intr-un clasament al situatiilor familiale acceptabile, in care, evident, pe primul loc troneaza si va ramane asa pentru totdeauna familia intreaga, unita, legata prin casatoria dintai, pe locul imediat urmator vine familia in care, chiar daca sotii s-au despartit, copiii ii iubesc si le respecta autoritatea ambilor parinti, deopotriva.

Cati dintre noi, cei care ne-am despartit, avem puterea sa facem asta? Cati dintre cei care au crezut in vesniciile iubirii lor, dar s-au inselat, au forta sa nu antreneze copiii in razboaie, in taine, in razbunari? Toti cei care vor sa inteleaga, sa creada in bine, sa dea copiilor lor sansa sa creasca oameni drepti si intregi.

Parinti tineri, parinti maturi

Mi-am facut copiii tarziu, cand pentru multe alte femei poate fi prea tarziu. Mi-am trait tineretea in deplina libertate, fara sa stiu exact ce vreau si incotro ma indrept. Apoi, dupa ce am nascut cel dintai prunc, s-a schimbat totul.

Am, insa, prietene care au devenit mame cand eu ma straduiam sa imi iau licenta cu nota maxima, in cea dintai facultate. Copiii lor sunt astazi atat de mari, incat se gandesc la propriii lor copii, iar ele, femeile care au avut curajul de a deveni mame de tinere, isi traiesc maturitatea in deplina libertate, stiind, insa, ce vor si catre ce se indreapta. Marturisesc ca, daca e sa cantaresc situatia la modul abstract, situatia lor imi pare mai buna decat a mea. Alegerea lor mi se arata mai avantajoasa decat aceea pe care am facut-o eu. Dar…

Eu imi cresc copiii mici cu pacea, cu lumina, cu seninatatea tuturor intelesurilor capatate intr-o viata de om. Astimp prietenele mele care au devenit mame in urma cu 20 de ani isi traiesc, inflacarat, iubirile mature, in timp ce urmaresc cu coada ochiului, indragostelile fiilor tineri, ale  fiicelor adolescente. Cei care au devenit parinti de foarte tineri au sansa de a-si trai viata profunda, reala, inteleapta, dupa ce copiii lor se fac mari si pornesc pe drumurile lor, vrand-nevrand independente de cele ale acelora care le-au dat viata. Cei care au devenit parinti mai tarziu, cand si-au sedimentat deja aspiratiile, isi sacrifica linistea si tihna varstei adulte, insa se vor putea bucura de toate nuantele intamplarii miraculoase de a fi parinte. Dar, de fapt, stie cineva cum e mai bine?…

Fotografie de Paul Buciuta / Marea Dragoste

Dragii mei parinti

Dragii mei parinti,

M-am nascut intr-o zi de joi. Sa fi fost o zi cu soare, sa fi fost o zi ploioasa, ce mai conteaza? Acum sunt mare, pot lua propriile decizii si nu mai sunt o faptura neajutorata care sa depinda de doua persoane.

Acum merg, vorbesc, calatoresc, fac lucruri nesabuite iar adesea ma cert cu voi din nimicuri, din motive pe care nici eu si nici voi nu le puteti intelege. Ce-i drept eu, ca orice adolescent are nevoie de libertate, de incredere, am nevoie sa simt ca sunt lasata sa iau propriile mele decizii si sa fac doar ceea ce gandesc si simt. Insa, pe de alta parte, voi, nu puteti concepe cand am crescut, cand am inceput sa ma maturizez, cand  m-am transformat din micuta voastra in fata cu personalitate care sunt acum.

Dar sincer, adesea nici nu-mi doresc ca lucrurile sa se schimbe, nici certurile nu vreau sa inceteze, nici pedepsele nu vreau sa dispara, intr-un cuvant,  adesea urasc ca am crescut. Si poate de asta stau acum si ma uit la voi si mi-as  dori sa pot sterge cu radiera si anii si ridurile  si firele albe de par.

Cu regret pot afirma ca nu v-am spus niciodata cat va iubesc deoarece am fost mult prea ocupata stand toata ziua cu nasul in calculator, iesind in oras, facand lucruri inutile insa cel mai rau e ca uneori ma stramb atunci cand ma puneti la treaba, va raspund sau pur si simplu nu va ascult. Gresesc si nu-mi dau seama de greseli decat mult prea tarziu si din pacate asa cum spune pilda, cuiele din rana se scot, ranile se inchid insa mereu vor ramane urme, cicatrici.

Stiti ca nu as putea trai departe de voi, deoarece voi sunteti mentorii mei si imi doresc sa am o familie asa cum am fost noi,sa fim uniti exact ca si voi si sa reusim sa trecem peste toate greutatile vietii,asa cum ati reusit si voi sa o faceti.Cateodata imi pare rau ca nu pot face mai multe pentru voi si ma rog la Dumnezeu sa fie alaturi de mine ,ca sa pot sa va ajut eu de acum in colo.Nu pot decat sa va multumesc pentru ca ati fost,sunteti si veti ramane parintii mei.Nu stiu cum ar fi fost cu alti parinti,dar copilaria mea a fost una minunata si stiu ca ati dat tot ce ati putut pentru a ne creste,pe mine si pe Mihai(fratele meu),indiferent cat de usor sau de greu v-a fost.

Va iubesc!

Andreea

Pagina urmatoare »