Cand ai plans ultima oara si de ce?

Unii oameni plang mai mult de emotie decat de tristete. Sunt unii dintre noi care izbutesc sa isi stapaneasca orice durere si sa inghita nodul amar de tristete din gat, dar care nu-si pot infrana lacrimile nascute din bucurie sau din emotie frumoasa.

Daca stii cand plange un om si cat de capabil este sa-si stapaneasca lacrimile sau nu, cred eu ca poti sa intelegi destul de multe despre el. O destainuire legata de felul in care plange cineva iti vorbeste despre vulnerabilitatea lui, despre cat de dispus este sa se arate lumii asa cum este sau cat de invatat sa se ascunda. Asa ca eu asez mereu in interviurile mele intrebarea “Cand ai plans ultima oara si de ce?” si astept sa vad daca interlocutorul meu imi raspunde ca a plans cand a pierdut pe cineva drag sau cand i s-a intamplat ceva superb, ceva ce asteptase de multa vreme si, avand parte de o bucurie neasteptata, a izbucnit in lacrimi.

Eu nu sunt genul care plange in public atunci cand i se intampla cate un necaz, asa ca am plans pe furis, ascunsa prin cate un colt, cand mi-a murit cainele iubit sau cand am constatat ca inca o data am fost mintita, pacalita sau inselata. Dar de multe ori am lacrimat alaturi de cateva sute de oameni, in cate o sala de spectacol pe scena careia se intamplau fapte artistice a caror splendoare imi parea prea greu de indurat. Am plans de emotie la Peter Gabriel al meu si la Al Di Meola, la Pink si la Leonard Cohen, la Portretul lui Dorian Grey, cu Razvan Mazilu si Oana Cojocaru - dar si la Un Tango Mas, cu acelasi divin Razvan Mazilu, de data asta alaturi de Monica Petrica - , la filme frumoase precum Moulin Rouge, Restul e tacere sau City of Angels… Am plans cand am nascut-o pe Iza si am lacrimat pe furis cand ne-am cununat in biserica. Am plans cand am luat de la tipografie ultimul numar de Tango, cel in care am indraznit sa povestesc adevaruri despre care nu vorbisem niciodata, si am plans cand am auzit prima oara cantecul The Climb, cu Miley Cyrus - de i-am facut de rusine pe copiii mei care sunt la varsta la care nu vor sa planga niciodata ei de fata cu altii, cu atat mai putin mama lor…

Daca la intrebarea “cand ai ras ultima oara” raspunsul e simplu, putem raspunde cu totii ca ieri, cand am citit un banc bun, azi intreb cand ai plans ultima oara si de ce, asa cum ii intreb pe cei pe care ii intervievez. Numai ca, uneori, cei care stau cu reportofonul in fata nu spun adevarul. Noi, aici, in lumea autenticitatii cu parfum de cafea nu avem niciun motiv sa mintim.

Doua fete si un baiat

In anul in care eu am trecut clasa a unsprezecea si sora mea a intrat in ultimul an de liceu, ne-am indragostit, amandoua, de acelasi baiat. Eram in vacanta la mare si, intr-o zi, s-a ivit el, in fata cortului si in vietile noastre.

Mergeam mereu la mare cu cortul, pentru ca era singurul gen de vacanta pe care ni-l permiteam. Alegeam cate un camping aflat cat mai aproape de plaja si stateam acolo cat ne ingaduiau concediile parintilor sau, uneori, cat ne ajungeau proviziile pe care le aveam cu noi. Pentru ca, pe vremea aceea, nu mancam niciodata la restaurant. La ora pranzului, cand toata lumea se intorcea de la plaja pentru cateva ore, cat sa se fereasca de dogoarea soarelui devenit nemilos, campingul se intesa de mirosuri irezistibile. Nu era cort in fata caruia cate un turist bronzat si lucios sa nu perpeleasca in ulei cate-o bucata de peste, de carne sau de vanata. Faceam si noi la fel, zi de zi. Pe masa plianta taiam rosiile pentru salata si curatam cartofii pe care-i azvarleam apoi in uleiul obligat sa sfaraie de flacara resoului cu butelie pe care-l caram cu noi, obligatoriu, in orice concediu. Iar mesele pe care le luam apoi  in vazul lumii care trecea pe langa noi catre dusuri sau catre plaja aveau gust de festin de poveste si damf de veritabil rasfat culinar.

El a venit dupa una dintre mesele noastre. Mama turna in cescute cafeaua fiarta pe acelasi resou cu gaz. Dinspre cortul nostru spre cerul ornat cu nori mici ca niste inimioare pufoase, se ridicau niste valatuci splendizi cu miros de cafea. Noi ne pregateam sa savuram in tihna momentul, apoi sa plecam inapoi la plaja, fiindca pe vremea aceea era mandrie mare sa te intorci din concediu negru ca tuciul. Dar nu am apucat sa gustam din cafeaua cu caimac, pentru ca un baiat inalt, cu umeri evazati si par de culoarea nisipului, s-a postat langa masuta noastra de plastic si l-a intrebat pe tata daca nu-i da voie sa ne invite pe noi, fetele, la o prajitura. Ne-a luat prin surprindere pe toti. Asa ca, la inceput, tata nu i-a raspuns nimic, doar l-a masurat din cap pana-n picioare, asa cum faceam si noi, in acelasi timp. Iar el, profitand de uimirea noastra, a inghesuit un fel de biografie intr-un minut, din care am retinut ca il cheama Stefan, ca e elev in ultimul an la un liceu din Pitesti, si ca ocupa si el un cort mai la vale, impreuna cu parintii lui.

“Daca n-ai bani decat de o prajitura, eu zic sa mai strangi fiindca, dupa cum vezi, eu am doua fete”, a raspuns tata intr-un final, pe tonul lui mucalit. Iar Stefan a ras superb, dezvelind doua randuri de dinti perfecti si un suflet senin.

Am iesit in seara aceea toti trei, si ne-am dat apoi intalnire si a doua zi, la plaja. Iar noi, doua fete si un baiat, am inceput sa scriem in vara aceea o istorie fara sfarsit. Stefan statea mereu intre noi doua in plimbarile noastre si, nu stiu cum reusea, nu parea sa aiba o preferinta durabila pentru vreuna dintre noi. Si, totusi, pentru cateva secunde in fiecare zi, crea un lat de intimitate cu mine, apoi cu sora mea. Apoi cu niciuna. Ca si cum ar fi tanjit sa fie iubitul meu. Ca si cum ar fi tanjit sa fie iubitul ei. Ca si cum ar fi vrut sa fie iubitul amandurora deopotriva, sau al niciuneia dintre noi.

Si abia doua saptamani mai tarziu, in ziua in care ne-am despartit pentru ca noi trebuia sa ne intoarcem acasa, am inteles din fastaceala noastra, a fetelor blonde si credule care eram pe atunci, ca suntem, amandoua, indragostite de el.

Ne-am scris apoi, tot anul urmator. Ne trimitea scrisori separate, in care era deopotriva nostalgic, si bun, si dulce, si cumva insinuant cu fiecare dintre noi, iar noi ne pandeam reactiile una celeilalte atunci cand desfaceam misivele primite de la el. Ii raspundeam tot separat, incercand sa asezam intre randuri dorinta de a ne lamuri, o data pentru totdeauna, daca poate exista un echilibru atat de perfect, atat de dureros, in atentia lui pentru doua fete ghemuite in acelasi vis. Si abia spre vara, a venit o zi, apoi inca una, in care n-au mai sosit scrisori decat pentru sora mea. Am asteptat inca si inca o zi, apoi, din tulburarea pe care am vazut-o in ochii ei atunci cand am intrebat-o ce se intampla, am inteles totul. Si in noaptea aceea am plans. Am plans mult, pana spre dimineata, cand ea m-a luat de mana si am reusit sa adorm.

L-am intalnit pe Stefan 16 ani mai tarziu, tot la mare. Tinea de mana un baietel care-i semana leit si am ghicit ca exista undeva, nu departe, si o femeie care il asteapta. Dar el m-a intrebat de sora mea. Voia sa stie ce mai face. Si mi-a spus atunci, la 16 ani dupa ce reusise sa isi ia inima in dinti si sa-i spuna ca pe ea o iubeste si ca o va iubi mereu, ca stie ca alegerea lui a risipit un miracol. Si mi-a povestit ceva ce eu nu reusisem sa aflu nicium. Ca sora mea i-a marturisit, multe zile mai tarziu, ca eu am plans. Si ca e pacat. Ca a facut alegerea gresita. Si ca-i doreste sa fie fericit, mai ales ca vor urma alte si alte iubiri.

L-am ascultat siderata, uimita, buimaca. Apoi mi-am luat la revedere. Dar el, inainte sa plece, s-a intors si m-a rugat sa-i transmit surorii mele ca n-a avut dreptate. Ca el crede si acum in alegerea lui. Si mi-a mai spus, privindu-ma in ochi, ca uneori ar trebui sa ne abtinem sa plangem.

P.S. E doar o intamplare adevarata de pe vremea cand eram o liceana cu cozi, o fata visatoare asteptand o mare iubire. Si m-au obligat sa mi-o aduc aminte povestile  superbe, cu miez de nostalgie si dor de anii aceia curati si nebuni, pe care le descopar in fiecare zi aici, pe site-ul nostru, la

http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

Tranta cu lacrima

Pe vremea cand eram adolescenta si mergeam cu colegele sau colegii la film, as fi murit de rusine sa-mi scape vreo lacrima pe obraz. In schimb, acum plang la filmele romantice de-mi salta camasa pe mine.

Odinioara, stiam ca nici in ruptul buletinului nu poti sa dai apa la soareci in public. Probabil de aceea se inventasera - in scoala generala - vaccinurile facute in clasa, in fata tuturor, ca sa nu aiba nimeni cum sa boceasca, oricat de mare ar fi fost frica sau durerea. O asistenta medicala venea cu o cutie metalica plina de ace fierte si, cu aceeasi seringa, la care atasa un ac proaspat, ne chema pe rand in fata clasei, sa ne intepe, in vreme ce toti colegii stateau cu ochii pironiti pe noi sa ne masoare grimasa.

Mi-a fost mereu frica de injectii, de operatii, de intepaturi, de analize, dar nu am plans niciodata cum faceau alti copii, pentru ca imi era cumplit de rusine. Si tot asa am reusit, multa vreme, sa ma abtin la filmele triste, oricat de induiosator le-ar fi fost finalul. Numai ca puterea mea de a-mi inghiti nodul din gat s-a diminuat o data cu varsta. La inceput mi-am dat dreptul la cate o lacrima stearsa pe furis, ca n-o fi foc, daca ma smiorcai putin la filme precum Titanic sau Pacientul Englez. Apoi, cu timpul, m-am pomenit pusa in situatia sa nu ma mai pot abtine si am renuntat si la ultima urma de decenta. La Hannah Montana The Movie am plans cu sughituri si am iesit din sala intesata de mamici si fetite, cu ochii rosii de jale si emotie, spre disperarea Ilonei care mi-a suierat printre dinti formula ei consacrata: “mama, ma faci de rasul lumii”.

Plang, recunosc, si la High School Musical, pentru ca ma devasteaza iubirile lor inocente si puse la incercare. Pentru ca eu stiu ca dragostea vine nepermis de rar intr-o viata de om si ca e posibil ca un suflet fraged, care a pierdut credinta in iubire, sa nu-si mai gaseasca niciodata rostul si linistea. Insa copiii mei nu stiu asta, asa cum nu stiu nici ceilalti spectatori preadolescenti. Pentru ca exista o varsta cand nicio drama nu iti pare chiar atat de adanca. Pentru ca exista o varsta cand esti convins ca vei mai iubi de multe ori in viata si ca, daca pierzi o sansa la dragoste, nu-i paguba asa de mare. Pentru ca iti imaginezi, caraghios, ca viata are solutii pentru toate relele, pentru toate tristetile, pentru toate finalurile nefericite. Si atunci indraznesti sa contesti pana si dreptul la plans. Te iei la tranta cu lacrima si, o vreme, reusesti sa o invingi. Apoi, nu mai reusesti.

Pentru cine plangem?

Am recitit de curand citatul celebru al lui Marquez: “Niciun barbat sau femeie din lumea asta nu merita lacrimile tale, iar acela care le merita nu te va face sa plangi”. Si m-am gandit cat de des si fara noima ne irosim lacrimile, cat de usor dam frau unei suferinte care, poate, nu e demna de noi.

Intreb de multe ori in interviurile mele “cand ai plans ultima oara si de ce?”. Sigur, in majoritatea cazurilor, am senzatia ca nu primesc raspunsuri pe de-a-ntregul oneste. Oamenii nu vorbesc cu usurinta despre lacrimile lor, pe care le varsa, cel mai adesea, din motive greu de recunoscut cu glas tare. Dar cei care imi raspund imi spun ca au plans la film, sau de mila cuiva, sau la moartea cuiva mai mult sau mai putin apropiat.

Aproape intotdeauna plangem pe furis. Ne inchidem in baie ca sa plangem dupa pofta inimii sau asteptam sa se lase noaptea si sa ne-nfundam hohotele in perna. Doar atunci cand umilinta sau furia ne ajung de neindurat, izbucnim in lacrimi pe strada sau in masina.

Cel mai adesea, de-a lungul vietii, am plans din deziluziile iubirii. Cand n-am mai putut suporta asteptarea, cand n-am mai putut rabda tradarea, cand nedragostea lui mi-a coplesit si ultimele ramasite de speranta, m-am refugiat in plans. Si, dupa nesfarsite rafale inlacrimate, parca m-am recules, mai spalata de zgura. Acum, privind in urma, regret fiecare lacrima varsata pentru oameni de care, poate, nu-mi mai aduc prea bine aminte. Dar atunci nu am putut sa fac altfel.

Am plans de rusine, atunci cand m-am simtit umilita pe nedrept. Am plans de neputinta, atunci cand m-am simtit legata de maini si de picioare in fata bolii, in fata mortii, in fata despartirilor inevitabile. Am plans de ciuda cand am ramas blocata in trafic. Dar am plans si de frumusete, de preaplin, cand maretia unei clipe m-a coplesit, cand splendoarea vreunei muzici mi-a taiat respiratia.

Sunt sigura ca lacrimile amare nu merita sa fie planse. Ca aceia care se bucura sa ne vada cu ochii in lacrimi n-ar merita sa ne vada deloc. Si, totusi, trebuie sa existe un rost mai presus de intelesurile noastre in plans, in hohot, in suferinta. Emil Cioran spunea ca “la Judecata de Apoi se vor cantari numai lacrimile”. Dar eu cred ca si mai curand, aici, pe pamant, lacrimile sunt indicii care ne conduc catre intelepciune, catre puterea de a fi mai buni, catre iertare. Dar poate ca ma insel…

O mie de feluri de dragoste

O fata blonda, cu cozi lungi, ridica la buze mana baiatului de langa ea si i-o saruta. El se intoarce spre ea si zambeste.

Un barbat se apleaca peste masa si mangaie obrazul doamnei din fata lui.  Un batran ia din mana obosita a batranicii lui sacosa de plastic in care stau cuminti doua paini. Un baietel care abia a invatat sa mearga ii intinde jucaria lui unei fetite putin mai mari decat el. Un tanar musculos si-a scos tricoul si vasleste cu foc, obligand barca  sa deseneze pe apa contururi ample, seducatoare, menite s-o emotioneze pe iubita lui. Barbatul meu imi ia picioarele si mi le asaza la el in poala, fiindca stie ca simt nevoia sa le odihnesc. La masa de alaturi doua doamne dragute, elegante, isi povestesc una alteia despre iubirile lor fara noroc. Una dintre ele plange. Lacrimile i se scurg pe bluza de matase fina, de firma. O mama tanara se repede ca o leoaica sa-si ridice din nisip pruncul cazut, caruia-i tremura barbita de plans.

O plimbare de vara prin Cismigiu si un popas la o cafea pe una dintre terasele aflate pe malul lacului iti ingaduie sa vezi o mie de feluri de dragoste. Si sa te bucuri ca ai nimerit, intr-o dupa amiaza torida, intr-un loc care te imbie la sarut. Intr-un colt de lume in care intelegi ca, negresit, viata nu e in alta parte, si ca, pe malul racoros al unui lac, dragostea e la ea acasa. Trebuie doar sa deschizi bratele si ferestrele inimii si s-o primesti… Asa cum e ea, de o mie de feluri… Dragoste inalta. Fericita. Dulce. Disperata. Fragila. Pierduta. Implinita. Timida. Tandra. Ostenita. Totala. Luminoasa. Inventata. Proaspata. Ostentativa. Pasionala. Eterna. Mareata. Efemera. Ridicola. Materna. Mintita. Desavarsita…

Tu cand ai fost in parc cel mai recent? Cand te-ai indragostit ultima oara? Si… in ce fel?

Fotografie de Paul Buciuta/ Marea Dragoste