Sfarsit de an, inceput de viata

Se apropie sfarsitul de an, asa ca mutam toate planurile importante dincolo de Revelion. In 2012 voi fi fericita. Dupa Anul Nou ma voi apuca de sport. La anul o sa imi dau demisia. Din ianuarie imi voi schimba stilul de viata.

Impingem cu voluptate toate grijile insemnate mai incolo, rezervandu-ne pentru huzurul amanarilor o bucata mai mare de timp decat ne-ar permite legea, angajatorii sau propriul simt de raspundere. Si, totusi, a amana inseamna a muri putin. Viata incepe abia cand trecem la fapte, scuturandu-ne de lenea dulce a sperantei ca solutiile vor veni de la sine, pogorand asupra noastra inainte sa fie prea tarziu.

Am facut eu insami asta pret de vreo treizeci de ani. Am inghiontit lucrurile nefacute peste granita dintre ani, fara sa mi se para ca e ceva grav. Asa cum sarcinile din agenda, neindeplinite azi,  le trec pe curat, rescriindu-le pe foaia zilei de maine, tot asa am asezat multe, nepermis de multe revelioane intre mine cea care eram si aceea care voiam sa devin.

Ma lupt sa ma dezvat de naravul de-a lasa pe maine ce n-am putut face azi fiindca nu m-am straduit indeajuns, asa cum am priceput ca nu pot lasa pe anul viitor ce n-am izbutit anul asta. Drept care imi traiesc cu voluptate sfarsitul de an. Ce mai am de facut intr-o luna? Ohoo, cate se mai pot face! Nu-i asa ca lista cu restante e lunga si incapatoare?

Planificam sau asteptam?

Am o amica de care am fost, la un moment dat, destul de apropiata, care si-a planificat de pe la vreo 10 ani tot ce urmeaza sa i se intample in viata. A decis cu intelepciune ca va avea primul iubit la 18 ani, ca se va marita (nu cu primul, ci cu cel de-al treilea iubit) cand va implini 28 de ani si ca va avea singurul copil la 32.

Intre planificarile matrimoniale au avut loc si acelea profesionale, de la care, de asemenea, nu s-a abatut catusi de putin. La 23 a absolvit facultatea, la 29 a terminat doctoratul si, pana la 31, a ajuns manager in compania unde incepuse sa lucreze, inca din timpul facultatii, ca dactilografa desteapta, buna, eficienta, supracalificata.

A mers in luna de miere in Corsica, fiindca asa visase toata viata si asa planificase. Apoi, in fiecare an, ea si sotul si-au facut concediul de vara pe cate un alt continent (lasand copilul cu socrii, dupa aparitia celui mic).

La cativa ani dupa casatorie, s-au mutat de la apartament la casa - fiindca asa stabilise ea demult. Si cand copilul a mers la scoala au cumparat si o casa langa Bucuresti, ca sa aiba unde sa se relaxeze in week-end.

Cand sotul ei s-a indragostit de alta femeie, ea s-a prefacut ca nu e suparata pe el si a asteptat sa ii treaca. Asa planificase sa faca, demult, cand era mica si vazuse ca razvratirile mamei sale impotriva tatalui nu tocmai fidel nu rezolvasera nimic. Apoi, cand ea s-a indragostit de alt barbat, si-a inghitit dragostea si a asteptat sa-i treaca si ei, fiindca asa stabilise ca trebuie sa faca o femeie desteapta, in adolescenta, cand vazuse o matusa rebela bombardata de oprobriul public.

Acum cateva zile, am primit de la ea un e-mail in care imi spunea ca baietelul ei e mare si ca, anul acesta, trebuie sa intre la facultate. Ca i-a luat meditatori la toate materiile de admitere si ca stie ca examenul lui va fi un succes, ca va intra pe locurile fara taxe. Mi-a povestit cum merge la sala si ce masina si-a mai cumparat. Mi-a spus ca i-a placut mult in Papeete, ca a descoperit acolo Raiul pe pamant. Si, intr-un final, asa, ca intr-o doara, mi-a spus ca a bagat divort. Ca nu era fericita. Ca nu fusese niciodata. Si ca, in vara, dupa ce intra copilul la facultate, s-a hotarat sa plece vreo doi ani in Franta, unde sa faca o scoala, sau niste cursuri, sau sa picteze, sau sa nu faca nimic. Si ca nu a planificat asta dinainte. Dar ca intr-o dimineata, dupa o seara in care a adormit plangand in timp ce sotul ei sforaia, si-a dat seama ca e absolut fabulos sa faci lucruri care ies din schemele aranjamentelor pe termen lung.

Mi-a promis c-o sa-mi mai scrie, dar a precizat ca nu stie cand si de unde…

Daca as castiga la loto…

E intotdeauna placuta discutia in care ne imaginam fiecare ce am face cu averea nemasurata care s-ar pravali peste noi daca am castiga la loto. Asa ca, din cand in cand, mai ales atunci cand ne facem drum pana la agentia din colt si cumparam un bilet, reluam subiectul, cu forte si sperante proaspete.

Avem zile mai lenese, in care ne dezicem, categoric, de orice ocupatie care ar putea aduce a munca. Ne imaginam ca am trai pana la moarte din dobanzile banilor nemunciti. Facem planuri de calatorie in jurul lumii si ne gandim in ce insula ar fi mai bine, totusi, sa locuim in cea mai mare parte a anului, ca sa nu ne plictisim, dar nici sa nu ne ostenim prea tare cu voiajele, cu plaja si cu scufundarile in oceanul limpede si plin de corali si de perle.

Daca cheful de joaca pe tema castigului obez ne vine in vreo zi in care avem mai multa energie, facem propuneri de afaceri mici sau mijlocii - nu din cele vaste, serioase, care ne-ar putea stoarce de vlaga demna de o cauza mai buna. Mie mi-ar placea sa-mi deschid o librarie frumoasa, plina de comori de cuvinte, in care sa vand si propriile mele carti, toate best seller. Sau mi-ar mai placea si o parfumerie cu produse exclusiviste, parfumuri-miracol, in stare sa aduca dragostea sau sa te imbrace in frumusete. Iubitul meu Paul ar investi in productia de film si ar pastra fotografia doar ca hobby inrait. Victor ar avea un magazin de laptopuri, undeva pe Fifth Avenue, iar Ilona ar compune muzica pop-rock pentru vreo cateva albume pe care si le-ar distribui singura.

Nu cadem niciodata de acord asupra masinii, asa ca ajungem la concluzia ca am indesa mai multe in garajele vilei noastre albe, de pe insula fermecata… Una micuta si decapotabila, musai rosie, alta eleganta si prelunga, limuzina, dar si un jeep voinic, care sa se catere pe dealuri si munti.

In alte sedinte de imaginatie, mergem toti la aceeasi universitate, undeva, in Anglia, si studiem, de drag, fara sa ne sinchisim de varste, ceva care sa ne imbogateasca sufletele. Iar cateodata, ne dedicam viata faptelor bune si strabatem lumea in cautarea celor care au nevoie de noi sau, mai exact de banii si de dragostea noastra.

N-am castigat inca, dar e placut sa facem planuri, asa ca reluam cu pofta, din cand in cand, conversatia noastra despre traiul pe vatrai. Dar pentru ca mai avem timp destul  pana sa pogoare averile peste noi, mai bine mai stam putin de vorba, aici, pe coffechat. Voi ce-ati face daca ati castiga la loto potul cel mare? Cum ar fi, daca norocul v-ar potopi?

Planuri pentru sarbatori

Mi-e casuta postala tot mai burdusita de oferte pentru Craciun si Revelion. Agentiile de turism ma imbie cu destinatii exotice, descriindu-mi frumusetile unor locuri unde n-ajungi prea usor. Multi dintre cei care fac oferte insira pana si meniul din noaptea dintre ani, cu lux de amanunte si arome.

Eu stiu ca, desi abia s-a crapat de noiembrie, suntem pe ultima suta de metri a aranjamentelor intelepte. Insa ma simt speriata in fata celor doua luni care au mai ramas pana atunci. Cum sa prevad ce va mai fi pana la sfarsitul anului? In ce fel sa aranjez de pe-acum ce vom face cu copiii, la cine vor sta si cum isi vor dori sa petreaca, atata timp cat noi abia izbutim sa planificam programul pentru saptamana viitoare?

Cred ca spaima mea in fata planificarilor facute pe termen prea lung demonstreaza o lipsa de stabilitate care nu poate fi de bun augur.  Insa vietile noastre complicate, sistemul atat de sofisticat, incat a ajuns haotic, de a lua copiii lui, de a duce copiii mei, de a purta cu mine pretutindeni copilul nostru, de a-i iubi pe toti fara oprelisti si de a incerca sa fim pe placul tuturor, dar si pe propriul nostru plac, nu-mi ingaduie sa privesc mai departe de cateva zile.

Si, totusi, indraznesc sa visez la un Craciun ca in povesti. Cu brad inalt si bucurie zvelta. Cu familia toata adunata langa inima, cu sperantele gata sa o ia de la inceput. Tanjesc dupa un Revelion in care sa nu regret nimic din anul care a trecut si in care sa sar, fericita, in cel care sta sa inceapa. E prea devreme pentru asemenea planuri? Sau e prea tarziu? Fiindca niciodata nu-i timpul potrivit… Dar poate voi stiti, deja, ce va fi, cum va fi de sarbatori?

Cand nu faci planuri

Prietena pe care am intalnit-o ieri mi-a marturisit ca prima ei relatie fericita pe care a reusit s-o construiasca este cea prezenta, cu un barbat care locuieste in alt continent decat ea.

Avea si o gramada de argumente: ca le e tot timpul dor unul de celalalt. Ca nu e nevoie sa-si suporte defectele. Ca nu se intalnesc decat atunci cand sunt pregatiti pentru intalnire. Ca in putinele zile pe care le petrec unul cu celalalt nu au timp sa se plictiseasca, sa se gelozeasca, sa se ciondaneasca.

Am intrebat-o, firesc, daca nu e geloasa, iar ea mi-a raspuns ca a trait cinci ani langa un barbat, impartind cu el aceeasi casa, acelasi pat, aceeasi masina, dar ca nu a fost niciodata atat de sigura de partenerul ei cum este acum, cand iubeste un om care locuieste peste Ocean. Ca isi sunt fideli unul celuilalt, ca isi dau zilnic semne de viata si ca isi povestesc tot ce fac, clipa de clipa. Ca el o face sa se simta cea mai iubita femeie din lume si ca stie ca, fiind atat de departe, chiar nu are niciun interes sa joace teatru.

Dar interogatoriul meu a continuat cu intrebarea fireasca legata de planurile lor de viitor. “Nu vreau sa stric nimic”, mi-a argumentat ea lipsa lor de planuri de schimbare. Si desi am invatat la cursurile de comunicare pe care le-am urmat ca nu e recomandat, daca dorim o conversatie profunda,  sa punem la indoiala marturisirile interlocutorilor, in mintea mea au vajait o mie de intrebari care asezau iubirea lor sub semnul indoielii- din perspectiva mea.

Cand nu faci planuri intr-o iubire e semn de seninatate si impacare cu povestea ta de dragoste? E semn ca esti sigur pe ceea ce ai si te bucuri de prezentul tau ca si cum ar fi vesnic? Sau, de fapt, te temi sa investesti in ceva despre care, in strafundul sufletului, stii ca nu poate dura?

Eu simt ca as muri daca barbatul iubit ar fi nevoit sau ar alege sa traiasca departe de mine. Eu am nevoie de dragoste fuzionala si de imbratisare perpetua. Eu sunt un om chinuit si nesigur… Daca ar trebui sa ma despart de doua ori pe an de omul vietii mele, cu care ma intalnesc tot de doua ori pe an, probabil ca as rasturna lumile, as desfiinta granitele, as rearanja toate rosturile geografiei si economiei, ca sa dau, totusi, o sansa, iubirii mele.

Dar eu gresesc adesea si sunt pregatita sa imi recunosc, spasita, erorile. Erorile?…

Asta am vrut sa fim?

Ma opresc din cand in cand si privesc inapoi peste umar la tineretile mele naive cand totul statea sub semnul lui “mai tarziu, cand va incepe viata…”

Ma revad in poze si in amintiri, ma regasesc in tot felul de senzatii si zvacnete de trairi, pe mine cea care nu incepuse, inca, de fapt, sa traiasca. Aveam doar un noian de planuri, o nemarginire de sperante si cateva obiective clare, de la care promisesem ca nu voi abdica: marea dragoste, familia perfecta, trei copii, casa cu gradina… Nu, nu aveam niciun fel de ambitii legate de cariera. Probabil ca daca as fi avut marele noroc sa gasesc din prima iubirea care sa imi fie de ajuns pentru totdeauna -  si poate ca prima iubire mi-ar fi fost de ajuns pentru totdeauna daca nu am fi fost atat de saraci, incat sa traim totul de azi pe maine - as fi ales, cu bucurie, sa fiu casnica. In cele mai indraznete vise ale mele ma vedeam scriitoare, dar, desigur, si planul asta era proiectat intr-un viitor atat de indepartat, incat nu banuiam nici gustul, nici parfumul, nici fosnetul primei carti.

Ma uit inapoi si ma intreb daca sunt ceea ce am vrut sa fiu. Daca aceasta e casa in care am visat sa stau si daca am familia perfecta. Daca acestea sunt cartile pe care trebuia sa le public si daca marea dragoste e, intr-adevar, cea pe care o traiesc. La unele intrebari raspund cu Da, la altele cu Nu. Si, dincolo de raspunsurile suportabile, raman intrebarile pe care nici nu indraznesc sa le formulez.

Cand privim in urma catre varsta cand inca faceam planuri, ne loveste nemilos intrebarea: Asta am vrut sa fim? Unii ne-am visat cosmonauti si am ajuns soferi. Altii am sperat sa fim pictori si am ajuns contabili…

Putem sa ne raspundem onest la intrebarea: ce-am vrut sa fim si ce-am ajuns? Iar daca putem, raspunsul ne doare sau ne aduce lumina in suflet?