Intre o extrema si alta a politetii

Am avut in tinerete un prieten pe care l-am parasit pentru ca, la una dintre putinele, rarele, asteptatele noastre iesiri in oras, am fost la un restaurant, iar el m-a rugat sa imi pun singura vin in pahar. Mie mi s-a parut o impolitete de nesuportat si i-am spus, pe loc, acest lucru.

Sunt sigura ca, daca ar fi acceptat sa tina seama de parerea mea, daca mi-ar fi prezentat scuze, as fi trecut peste incidentul cu pricina, convinsa ca am rezolvat o divergenta de opinie. Numai ca el s-a simtit de-a dreptul indignat si m-a proclamat o fitoasa, cerandu-mi sa renunt la asemenea pretentii pe viitor. Eu am renuntat la relatie.

Mai tarziu, peste ani, am avut un iubit care era atat de politicos, incat stia fiecare brizbiz al oricarei norme de curtoazie. Ne-am certat intr-o zi, tot la restaurant, pentru ca eu m-am pomenit cerand ceva suplimentar chelnerului - o apa sau un suc, nu-mi mai amintesc. El mi-a atras atentia ca o doamna insotita nu comanda direct, ci ii spune ce vrea barbatului care a invitat-o, iar acesta va comanda mai departe. Mi-a spus ca gestul meu i-a nesocotit pozitia masculina si ca ma roaga ca, de acum inainte, sa nu mai procedez astfel. I-am acceptat dorinta, dar, pe furis, am pufnit a ras si le-am povestit prietenelor mele intamplarea exagerata. Apoi am chicotit impreuna cu ele. In urmatorul an cat am fost impreuna cu domnul cel politicos, de mai multe ori am calcat conventia, din greseala, pentru ca m-am pomenit vorbind fara sa gandesc. Si tot fara sa vreau, am calcat o gramada de alte reguli care lui i se pareau de netrecut, iar mie nu tocmai.

As minti sa spun ca din prea multa politete ne-am despartit. Pur si simplu, nu ne potriveam cu adevarat. Am inteles, insa, ca e important ca oamenii care se straduiesc sa formeze un cuplu sa aiba cam aceleasi formule de curtoazie acceptate, cam acelasi nivel de amabilitate pretinsa si tolerata. Altfel, intre o extrema si alta a politetii, e greu sa gasesti adapostul bunului simt si al iubirii firesti. Nimeni nu vrea si nu accepta prea putina politete. Dar poate ca, uneori, si excesul de curtoazie strica?

A fi sau a nu fi amabil

Diferenta dintre locurile in care iti doresti sa stai sau nu vine nu atat din frumusetea peisajului, cat din amabilitatea oamenilor pe care ii intalnesti. Desi stiu asta la fel de bine ca oricare dintre noi, multi dintre angajatii locurilor turistice se poarta ca si cum le-ai fi dusman.

Calatoria noastra de vacanta m-a adus in tot felul de locuri si m-a obligat sa intalnesc tot felul de oameni. Am constatat inca o data, in mai multe tari, cat de rau e sa fii roman in calatorie prin Europa, pentru ca esti privit, dintru inceput, cu ochi mijiti de neincredere. Dar am avut sansa sa aflu si cat de mult conteaza zambetele celor care te intampina, preschimband un loc ca oricare altul intr-un liman de rasfat la care toata lumea vrea sa ajunga.

Avem atata nevoie de cuvinte amabile si de gesturi tandre, incat uneori ne multumim sa le primim de la niste straini. Insa, daca ne-am aminti de regula asta in fiecare zi a vietii noastre, nu ne-am mai imbufna fara rost, nu am mai fi morocanosi din cine stie ce toana si nu am mai indrazni sa ii repezim, vreodata, pe cei dragi, numai fiindca nu suntem in cea mai grozava dispozitie a noastra. Constat tot mai mult cat de insemnat este sa fii amabil si prietenos. Cat de multa lumina poti aduce in viata ta si a celor din jur fiind atent si politicos, deschis si neotravit de dorinta de a te declara mai presus de ceilalti, detinator al adevarurilor unice. Si, aducand multumire celor pe care ii intalnesc si imi fac viata mai frumoasa, invat si ma transform, ma inalt si devin mai buna eu insami, exersandu-mi zambetul, politetea si dragostea pentru semenii mei.

Din politete

Mi s-a intamplat, de multe ori, ca, din politete, sa ratez ceva insemnat pentru viata mea. Sa nu am curajul sa spun ce imi doresc sau sa accept ceva ce nu-mi placea deloc.

E buna politetea sau, de cele mai multe ori, mai mult ne incurca? Mi-am pus intrebarea asta ieri cand am fost cat p’aci sa raman sa locuiesc intr-un hotel in care nu-mi placea mai nimic numai pentru a nu jigni proprietarul care ne primise frumos, cu bratele deschise. Doar ca hotelul nu se ridica la inaltimea amabilitatii sale, iar noi nu aveam conditiile sa ne petrecem cele cateva zile de concediu asa cum planuiseram.

Am ezitat mult. M-am framantat. M-am gandit ca ar trebui sa ne multumim cu ce avem, pentru ca altfel bietul om se va simti jignit. Dar, intr-un final, am ales sa ne mutam, totusi, in hotelul de alaturi, oricat de greu ne-ar fi fost sa anuntam o asemenea decizie.

Mi s-a intamplat, de-a lungul vietii, sa raman intr-o relatie mai mult decat se cuvenea, numai ca sa nu jignesc un om care nu detinea calitatile pe care eu le cautam la potentialul meu partener. Sa tin prea mult un angajat lenes, doar ca sa nu-l ofensez. Am acceptat si sa merg la o a doua intalnire cu un barbat- care imi displacuse napraznic de la prima, doar ca sa nu il fac sa se simta prea prost. Dar cred ca, de fiecare data, am gresit… Asa cum as fi gresit daca mi-as fi ratat concediul numai pentru a nu supara un om pe care nici macar nu-l voi mai intalni vreodata. Sau poate ca nu as fi gresit…

Insa, in privirea noastra, nu e loc de dumneavoastra

Dintre toate indemnurile pe care trebuie sa le faci pentru a inlesni o conversatie, cel mai nelaindemana imi este acela in care sa rog pe cineva sa ma tutuiasca.

Eu spun “dumneavoastra” oricarui om pe care nu-l cunosc. Nu sunt genul care tutuieste chelenerul - desi e o practica foarte raspandita -, si tuturor vanzatorilor, fie ca au 60, fie ca au doar 19, tot “dumneavoastra” le spun. Am crescut intr-o lume in care asa se vorbea. Ba, mai mult, noi eram obligati sa spunem “tovarasa educatoare” si sa stim sa ne adresam la persoana a doua plural inca de la trei, patru ani, cand mergeam la gradinita. Astazi, copiii mei le striga pe educatoare si pe profesoare pe numele mic. Otilia e educatoarea, Cristiana e directoarea, Corina si Simona sunt invatatoarele. Eu nici macar nu-mi mai amintesc prenumele “tovaraselor” mele. Doar numele de familie. Si asta, daca ma concentrez.

Deci mi-e destul de usor sa ma adresez oricui in formula cea mai politicoasa cu putinta. Mai greu imi e cand trebuie sa par degajata sau mai bine incadrata in epoca postmoderna in care managerii dezinvolti e musai sa-si spuna unul altuia pe nume de la prima intalnire. Altfel nu apar in ochii adversarului ca indeajuns de siguri pe ei. Mi se intampla uneori sa ma incurc, si sa scap in discutie cate un “dumneavoastra” accidental, apoi ma scuz, ca si cum as fi scapat o injuratura. Si stiu si cum este sa te intalnesti cu cineva intr-un context in care eticheta e obligatorie, dar sa simti formulele scortoase ca pe o incorsetare greu de indurat. Mi se intampla ca, in contexte legate de serviciu - iar la noi, in presa, toata lumea se tutuieste obligatoriu cu toata lumea, de la portar la publisher -, dar nu numai in asemenea cazuri, sa mi se spuna cu inversunare “dumneavoastra”, desi eu m-as astepta sa fiu alintata pre numele mic. Si am patit de cateva ori sa am o relatia tot mai apropiata cu cineva, dar sa nu mai pot sa fac trecerea de la discutia cu “dumneavoastra” la aceea cu “tu”. Atunci imi e cel mai greu. Pentru ca nu am gasit inca nicio formula care sa nu-mi sune ridicol. “Mie, de-acum, sa-mi spuneti pe nume, va rog”, suna absurd si poruncitor. I-am auzit pe altii spunand “Eu sunt Mihai” sau “Eu sunt Carmen”, ma rog… repetandu-si prenumele, de parca intelocutorul lor n-ar sti prea bine cum ii cheama, dar si asta mi se pare o varianta la fel de caraghioasa. “Mi-ar face mare placere sa ne spunem pe nume”, suna, parca, mai decent, dar tot rosesc, stanjenita, de cate ori spun asta. As zice, ca ardelenii, care, atunci cand vor sa fie mai apropiati, isi zic unul altuia “Hai sa fim servus!”, dar pe la noi formula nu e utilizata si as risca sa fiu privita ca o ciudata. Si-atunci imi vine, de fiecare data sa cant, si-mi rasuna in cap, ametitor, glasul dulce, cu accent rusesc, al Marinei Voica: “Si afara ploua-ploua, si-i trecut de ora noua, noi vorbim cu mare arta despre una, despre alta… Si nu stiu de ce anume nu va pot spune pe nume, insa, in privirea noastra, nu e loc de dumneavoastra”… Dar n-am cantat, inca, nimanui…

Politetea care ne sperie

Am fost zilele trecute la o benzinarie unde m-a intampinat o doamna draguta, coafata, care mi-a spus cu glas bland: “Buna ziua, bine ati venit!” Apoi m-a intrebat cat combustibil doresc.

Am rugat-o sa-mi faca plinul si i-am multumit, uimita, gandindu-ma ca e un personaj ciudat, ratacit, ca a fost nevoita sa renunte la vreo slujba mai acatarii si s-a angajat, de proba, de nevoie, la Petromul micut de pe Calea Calarasilor. Dar motivele mele de uimire s-au tinut lant. Cand am trecut pe langa un alt angajat al statiei, care turna zeama de foc in burta unei masini, domnul in uniforma mi-a spus, oricat de incredibil ar parea, “Sarut mana!”

Am intrat in incinta benzinariei cu pasi ametiti de uimire si cu mintea zuruind de ganduri: probabil doamna ma cunostea, o fi vreo cititoare… Daca colegul ei a auzit-o ca-mi vorbeste atat de frumos, o fi crezut ca suntem rude, si atunci s-a gandit sa ma salute si el. Dar teoria mi-a fost bulversata pe loc… Domnul care statea la casa, asezat pe un scaun, s-a ridicat in picioare si mi-a urat bun venit, cu voce inmuiata nu in gaz, ci in miere.

Mi-a trecut prin minte ca sunt la camera ascunsa. Ca e o farsa care se va termina punandu-ma pe mine intr-o postura ridicola. Imi confectionam deja in minte un zambet neutru, pe care sa-l afisez la aparitia aparatelor de filmat, cand a trebuit sa ma dezmeticesc putin si sa platesc, totusi…

Casierul mi-a spus zambitor: “Va multumim ca ati venit, si va mai asteptam pe la noi”. Iar afara, doamna draguta, distinsa, coafata, ma astepta langa un parbriz care iesise stralucitor ca luna de sub mainile sale harnice, manichiurate cu grija… Am stiut ca nu pot, cu niciun chip, sa-i indes in buzunar doi lei, cum fac de obicei cu baietii de la benzinarii. Asa ca doar i-am multumit, cu glas absolut istovit de uimire.

N-are rost sa va spun cat de frumos mi-a raspuns. Nu sunt in stare sa va descriu cat de politicos mi-a zambit. Dar stiu ca am plecat speriata, naucita, nefiind in stare sa pricep ce mi s-a intamplat. Si am avut nevoie de cateva ore zdravene ca sa-mi revin in mintile mele si sa pricep ca asa ar trebui sa fiu tratata pretutindeni. Numai ca, intr-o tara intesata de vanzatori acri si grabiti, de chelneri nepoliticosi si care incurca aproape intotdeauna comenzile, de functionari care ridica tonul la clienti si de benzinari care te lasa sa te stropesti cu motorina din cap pana-n picioare, avalansa de politete de la benzinaria mica de pe Calarasi m-a luat prin surprindere. Asa cum ma gasesc mereu sceptica, mereu nepregatita, toate intamplarile frumoase, de bun simt. Toate intalnirile de onoare. Toate iubirile cu noroc…

Lucruri care ne binedispun

Sunt pretutindeni liste cu lucrurile care ne scot din sarite. Oricine poate sa spuna cu precizie ce il enerveaza mai tare in tara lui, in viata lui. In vremea asta, listele cu bucurii asteapta sa fie scrise. Si, preferabil, traite.

Sunt fericita atunci cand faptura care a dormit langa mine, pui al meu mai mic sau mai mare, imi zambeste atunci cand se scutura de somn. Daca un om iti zambeste in secunda aceea in care nu e loc de prefacatorie sau politete, cand te dezmeticesti de vise si te arunci in viata,  inseamna ca te iubeste cu adevarat.

Ador aroma de cafea care urca pana in camera mea. E semn ca cineva, stiu eu cine, s-a trezit inaintea mea de drag, si ca ma asteapta sa ne incepem ziua, si restul vietii noastre, impreuna.

Ma binedispune cand un sofer amabil imi face loc sa trec inaintea lui. Si-mi place atunci cand, daca am lasat eu pe cineva sa-mi treaca inainte pe sosea, imi multumeste clipind din ochisorii stopurilor.

Imi place sa descopar ca si altii gandesc la fel ca mine. Sa gasesc intr-o carte, intr-o conversatie, intr-un film, o fraza in care sa imi recunosc crezurile, nebuniile, ciudateniile - mi se pare o minune de pe urma careia ma simt mai putin singura pe pamant.

Mi se pare semn bun atunci cand se difuzeaza la radio un cantec de care mi-era dor, pe care nu-l mai auzisem demult, dar imi fusese drag intotdeauna.

Ma bucur cand ajung la timp la o intalnire. Si sunt chiar fericita atunci cand intalnirea e si cu folos, cand nu se dovedeste doar o irosire de ore.

Ma simt mai bine cand reusesc sa rezolv o problema pe care am amanat-o de multe ori. Rasuflu usurata si mi se pare ca viata e cu mult mai frumoasa cand o traiesti pas cu pas.

Ma inveselesc atunci cand cineva imi zambeste pe strada, fara sa ma cunoasca.

Ajung in al noualea cer cand barbatul iubit se opreste din drumuri, din treburi, ca sa ma sarute…

Sunt fericita cand Victor imi spune “of, ce frumoasa esti”, iar Ilona ” te iubesc, si cu asta-basta”.

As putea continua mult si bine, dar va las pe voi, sa completam impreuna lista, si sa zambim sambetei noastre dulci, duminicii ce sta sa vina.