Criticam. Laudam. Asteptam

Nu reusesc sa imi dau seama care atitudine ne mobilizeaza mai tare. De multe ori, am impresia ca oamenii se indeamna sa ia cuvantul (sa scrie, sa vorbeasca, sa susoteasca) atunci cand sunt nemultumiti de ceva. Alteori…

Am observat ca sunt oameni pe care nu ii scoate din mutenie decat supararea. Nu graiesc, nu intervin, nu se prezinta decat daca ceva i-a indignat. Iar atunci simt nevoia sa contrazica. Sau sa injure. Cand vorbim despre interventiile pe internet, cei care protesteaza nici nu-si dau numele real. Cand vorbim despre intamplarile care ne aduc fata in fata, cel mai adesea protestatarii se impart in doua tabere: cei care spun pe fata ce ii nemultumeste si cei care barfesc pe la spate, incercand sa ii instige pe altii.

Eu am parte, insa, mai mult de intalniri cu oameni pe care ii urneste din loc bunavointa, admiratia, dorinta sincera de conversatie. Prin natura meseriei mele, sunt atat de norocoasa, incat intalnesc oameni amabili, care au ceva de impartasit, care vor sa isi spuna povestile si se bucura sa le citeasca pe ale mele, pentru ca se regasesc in uimiri, in asteptari, in razvratiri, in emotii pe care eu le-am trait deja si am avut curajul sa vorbesc despre ele. Primesc in fiecare zi a vietii mele laude care ma fac sa rosesc si mi se par intotdeauna exagerate, dar intorc multumiri, cu recunostinta, celor pe care i-am facut sa imi raspunda la cuvinte, confirmandu-mi astfel ca viata mea are un sens.

Insa dincolo de cele doua categorii clare de oameni, care iti ies in intampinare sau iti raspund ca sa iti dea dreptate sau ca sa te contrazica, intrevad adesea o categorie nedrept de bine reprezentata de oameni care nu vor sa vorbeasca deloc. Care stau si asteapta ziua de maine fara sa vrea sa teoretizeze, inchisi intr-o tacere, intr-o speranta sau intr-o asteptare din care nu-i poate scoate nimic. Iar daca nu stiu sa imi dau seama daca sunt mai multi cei dornici sa critice decat cei bucurosi sa iti dea dreptate, cred ca pot sa evaluez ca, din pacate, cei mai multi sunt cei care nu mai vor de mult sa intalneasca oameni noi. Care nu mai vor sa teoretizeze. Care isi traiesc viata si asteapta ca, intr-o zi, intelesurile sa vina de la sine. Filosofii. Nepasatorii. Insinguratii. Ciudatii. Genialii. Sau, pur si simplu, cei pe care nu am reusit inca sa ii preschimbam in prietenii nostri.

Deocamdata…

Sarbatori cu miros de cozonac, scortisoara si portocale

Prietenii la nevoie se cunosc

Totul a inceput acum un an, pe la mijlocul lunii decembrie. Pot spune ca aceasta poveste a reprezentat un moment important pentru mine si m-a facut sa am incredere in persoanele la care tin, deoarece meritau pe deplin. Aflasem recent ca prietenii mei vor petrece Craciunul la munte si deja facusera rezervari online la o pensiune din Brasov. Dar nu aflasem de la ei… ci de la o cunostiinta comuna. Va dati seama cum m-am simtit si ce ipoteze imi veneau in minte.. ma gandeam ca poate am gresit cu ceva, ca poate nu doreau sa vin si eu.. sau si mai rau.. ca uitasera sa ma anunte si pe mine. Fiind o fire mai introvertita, m-am inchis in mine, fara sa cer explicatii in legatura cu acel eveniment neplacut, preferand sa cred ca totul se intampla cu un movie si poate asa a vrut Dumnezeu.

Insa.. pe 22 decembrie seara.. 4 dintre prietenii mei au venit la mine acasa si mi-au spus ca au o surpriza pentru mine. M-am prins imediat despre ce era vorba si m-am bucurat sa vad ca defapt nu uitasera de mine, ci au vrut sa ma surprinda. Aceea a fost cea mai frumoasa vacanta, iar acela a fost cel mai frumos si neasteptat Craciun. Le multumesc prietenilor mei pentru toate gesturile frumoase pe care le-au facut pentru mine, iar anul asta promit ca ma voi revansa si ca roata se va intoarce

Micile gesturi

Eu sunt de parere ca micile gesturi fata de cei din jurul tau familie,vecini,prieteni,colegi cum ar fi un zambet,o strangere de mana,sa te interesezi de sanatatea respectivului daca ai aflat ca a avut probleme sa ajuti de cate ori vezi ca cei din jurul tau au nevoie ar trebui sa iti intre in reflex sa fie ceva normal si sa nu astepti din parte celor din jurul cine stie ce rasplata.Viata iti poate oferi numeroase surprize atat placute cat si neplacute,eu am avut parte de o asemenea problema neplacuta si atunci am avut surpriza sa vad cum cei din jurul meu fata de care am facut mici gesturi ne-importante au venit in jurul meu sa ma inbarbateze oferindu-se sa ma ajute daca am nevoie de ceva.Atunci mi-am dat seama ca micile gesturi frumoase ne pot aduce mai aproape de semenii nostri.

Interzis strainilor

Ni se intampla destul de des, la suparare, sa rostim vorbe nelalocul lor despre oameni foarte apropiati noua. Sa spunem despre un prieten drag ca e un tampit, despre propriul nostru copil ca e un mototol sau despre barbatul pe care il iubim ca e un nemernic.

Spunem ce avem de spus ca sa ne varsam furia. Ca sa ne potolim nervii. Ca sa ne ostoim obida. Spunem cuiva, ca sa avem un martor al frustrarilor noastre. Spunem ca sa fim compatimiti, mangaiati, alinati. Ca sa fim auziti. Numai ca, dupa o asemenea marturisire, ne putem trezi ca acela care ne-a fost confident si martor ar putea repeta cuvintele noastre.

“Sotul tau e un ticalos” ne va spune prietena care a asistat la dezlantuirea noastra de furie conjugala. “Copilul tau e un papa-lapte” va spune vecina care a nimerit in timpul crizei noastre de deznadejde materna. “Prietena ta e o patachina” ne va turna, la momentul nepotrivit, amica in fata careia ne-am plans ca pana si cea mai buna prietena ne-a dezamagit. Iar replicile lor ne vor face sa scoatem ghearele. Si sa ii uram pe toti cei care au asistat la micile noastre tradari fata de cei care fac parte profund si iremediabil din viata noastra.

Ne barfim familia sau prietenii, dar nu acceptam ca un strain sa faca acelasi lucru, chiar si daca repeta, cuvant cu cuvant, plangerile formulate de noi. In cercurile in care traim suntem dezbinati unii fata de altii, dar ne unim dintr-o data atunci cand cineva din afara incearca sa spuna sau sa faca ceva impotriva unuia dintre noi sau ai nostri. Exista o solidaritate a familiei sau a iubirii care functioneaza din inertie, chiar si atunci cand noi insine nu mai credem in ea. O solidaritate care le interzice strainilor sa rosteasca chiar si o singura data ceea ce noi am gandit de o suta de ori.

Oameni care te lumineaza

In lumea noastra imbacsita de rautate, exista, totusi, si oameni luminosi, senini, intelepti, a caror simpla intrevedere te insenineaza si-ti ia de pe suflet toate tristetile. Exista oameni cu aura blanda, exista fapturi nobile, pozitive, demne, in preajma carora devenim si noi mai buni.

De cate ori ma confrunt cu mizeriile sau nedreptatile lumii, caut una dintre fapturile pe care le am drept exemplu si reper. Vorbesc, fie si doar pentru cateva minute, cu unul dintre prietenii si modelele mele si imi recapat toata energia risipita in conflicte marunte, in hartuielile nedemne ale vietii de zi cu zi. Si invat mereu ca, oricat de tentante si nascatoare de adrenalina ar fi conflictele, viata este, de fapt, despre negocierile pasnice si de succes, despre tihna si despre dragoste.

Am facut, la randul meu, greseli. Am fost rea pe nedrept si manioasa fara intelepciune. Am judecat grabit si am actionat ranchiunos. In luptelele fara fair-play ale anilor tineri am ranit si m-am lasat ranita de oameni alaturi de care s-ar fi cuvenit sa traiesc doar iubire. Intre timp, am inteles ca trebuie sa astept si sa iert. Dragostea mea implinita si senina pe care o traiesc astazi m-a vindecat, incet-incet, de ranile lasate de vechile neimpliniri, de neuitatele infrangeri. Azi stiu sa pornesc in orice dialog de la prezumtia de nevinovatie si stiu sa spun “iarta-ma” ori de cate ori simt ca am gresit. Dar, mai ales, stiu sa imi caut in preajma oameni buni si nobili, care isi traiesc propriile vieti. Sa ma insotesc de jucatori, nu de spectatori. Pentru ca am invatat sa ma feresc pe aceia care vietuiesc chibitand pe seama celor de la care nu-si pot lua ochii, uitand ca s-ar cuveni, in loc sa critice, sa traiasca propriile lor vieti, mai frumos, mai adanc.

Facebook. Like. Unlike.

Am 2600 de prieteni pe Facebook, dar numai cu foarte putini dintre ei am schimbat cateva cuvinte. Ma bucur ca ne-am imprietenit, insa, foarte adesea, ma stanjeneste usurinta comunicarii in stilul FB. Ii iubesc, si acolo, ca si aici, pe cei care isi asaza gandurile in cuvinte. Pe cei care comenteaza, nu pe aceia care doar “ma poke” si “ma like“.

Facebook-ul e locul in care toata lumea care ar fi vrut sa aiba un blog, pe care sa posteze pareri, povesti, comentarii, poate sa condenseze istorii de viata in doar cateva zeci de poze. Cei care le dau like la imagini si la linkuri executa, dupa parerea mea, o actiune similara balanganitului afirmativ din cap atunci cand asculti ceva care te-a plictisit, dar vrei sa fii politicos si aprobi in tacere. E prea usor pentru mine. Si, oricat de tare incerc sa ma adaptez, nu cred ca reusesc cu adevarat.

Mi-e drag Facebookul pentru ca am reintalnit acolo oameni carora le pierdusem urma si pentru ca am cunoscut cateva zeci de oameni neintalniti, care mi-au scris, carora le-am scris, care au trait impreuna cu mine emotii, revelatii. Insa mi-e ciuda pe succesul platformei online pentru ca e limpede ca tot mai putini semeni isi vor gasi ragaz si forta sa povesteasca, sa iubeasca in cele mai mici amanunte, sa vorbeasca despre adevarurile lor si sa spuna: sunt de acord cu tine; si eu gandesc la fel; iti multumesc; eu am alta parere; nu cred una ca asta…

Like. Unlike. Poke. Poke back.

In zilele in care stau mai mult pe facebook mi se face dor de cuvant, de poveste, chiar si de controversa. Inteleg ca mi-e drag si cald in blogurile mele. Mi-e bine aici cu voi. Atat de bine, incat va promit ca voi incerca sa ma adaptez, sa merg inainte, sa accept lumea asa cum e ea.

Impreuna la bine si la rau

Oare care e primul lucru la care se gandeste cineva cand aude cuvantul intalnire?Cred ca multi ar spune: cina romantica sau plimbare sau in orice caz ceva care implica 2 persoane(nu spun de sex opus). Totusi, pentru mine o intalnire poate implica si mai multe persoane din familie sau amici. De asemenea, aceasta nu e mereu ceva stabilit, programat. De ce? Simplu! Atunci cand te vezi intamplator cu cineva drag, pe care poate nu l-ai mai vazut de mult timp, si ramaneti sa vorbiti e clar o intalnire. Un termen atat de banal implica multe lucruri, situatii,sentimente. Intalnirile pe care le indragesc sunt cele intre prieteni.Ador cand ma pot vedea cu persoane pe care nu le-am mai vazut de mult timp si sa ne pierdem in cuvinte.Timpul trece mai repede si mai placut atunci cand esti cu cineva pe care indragesti.O “intalnire absoluta,perfecta”,daca se poate asa ceva,este una in care nu lipsesc fotografiile pe care nu te mai saturi sa le privesti,dar nici rasetele si buna-dispozitie.Ce frumos ar fi daca o clipa cu cei dragi ar putea sa fie aproape infinita.Totusi,timpul pare sa fie mereu impotriva noastra.Clipele minunate se spulbera de parca nici nu au fost,iar pana la urmatoarea intalnire pare ca trec secole intregi.Din cauza acestor lucruri,chiar si daca timpul e scurt sau nu iese mereu cum imi doresc,indragesc intalnirile cu prietenii mei cei mai buni!Inconvenientele cu care ma pot confrunta sunt numeroase.Lipsa de punctualitate a mea sau a celorlalti poate sa strice buna armonie a pretioaselor clipe.De asemenea,entuziasmul nostru poate chiar sa ne determine sa spunem lucruri care pot rani pe cei din jur fara sa realizam si de atunci firul se pierde.Se ajunge la o mica sau mai mare cearta,care poate face intalnirea memorabila,dar in sens negativ.Solutia pentru a salva situatia?E chiar foarte usoara,dar numai daca prietenia e totusi adevarata.Unul dintre noi trebuie sa faca primul pas sa isi ceara iertare si,mai ales,sa nu plece de la ideea ca el are dreptate, sa  isi cera scuze daca a gresit cu ceva.In acest caz nu este un singur vinovat caci toti au partea lor de vina.Dupa aceea,totul revine la normal si intalnirile sunt din nou fericite.Chiar si in acest caz,petrecerea timpului cu prietenii e indragita de mine,pentru ca te face sa reflectezi mai mult a doua oara cand rostesti ceva si sa afli mai multe despre cei dragi.Poate suna ciudat,dar este una dintre cele mai benefice situatii,poate chiar mai utila decat “intalnirea perfecta”.

In concluzie,aceste lucruri,dar si altele ma determina sa indragesc intalnirile.Nu numai pentru ca ma simt bine,ci si pentru ca ma cunosc mai bine,dar si pe ceilalti.Eu cred ca nu e asa usor sa indragesti intalnirile,desi e simplu de spus asta.Trebuie sa stii sa apreciezi fiecare clipa cum trebuie,pentru ca,la un moment dat,totul se poate transforma din placere in plictiseala,banalitate.Sa speram intotdeauna ca imbratisarea fierbinte si aromata a cafelei ne va ajuta sa zambim si sa reusim ca intalnirile cu cei dragi sa fie cat mai lungi si mai placute.Precum se vede si in reclame,ea ne va purta mereu pe bratele ei si ne va apropia cand nu ne asteptam.Fie ca intalnirile alintaromate sa ne cuprinda pe toti!

amintiri cu vechi prieteni

Buna! Ma numesc Andreea, am 20 de ani si ador intalnirile! Este minunat sa te intalnesti cu persoane dragi pe care le vezi mai mereu sau mai rar si sa povestiti la o cana de cafea muuuuuuulte lucruri, atat intamplari noi cat si amintiri! Sa te intalnesti cu o prietena pe care nu ai mai vazut-o de mult timp si sa va aduceti aminte foarte multe patanii de cand erati mai mici, de cand erati in liceu, ce nazdravanii mai faceati in pauze, in timpul orelor, cu cati profi v-ati certat, de cate ori ati fost date afara de la ore pentru ca nu va potoleati cu vorba nici in timpul orelor, pentru ca va trimiteati biletele in capacul de la pix ” iesim la o tigara?”, din drumetii, excursii si multe alte nazdaravanii petrecute impreuna!Imi place foarte mult ca atunci cand ma vad cu prietenii mei mai vechi sa imi aduc aminte de toate aceste lucruri pentru ca apoi cand plec spre casa plec cu o foarte buna dispozitie si ma simt mult mai bine si abia astept sa ma intalnesc iar cu ei pentru ca simt ca suntem la fel ca in vremurile noastre bune, la fel ca in liceu si pentru o clipa uit cat de rea este lumea si cat de dura!

“Bucuria intalnirii este la fel de mare ca tristetea despartirii”

Un proverb arab spune: “Bucuria intalnirii este la fel de mare ca tristetea despartirii”. Asadar, de ce indragim intalnirile? Avand in vedere faptul ca suntem fiinte sociale, intalnirile au farmecul lor… Se aplica fie ca este vorba de o intalnire cu membrii familiei, fie ca este vorba de o intalnire cu prietenii sau cu persoana iubita. Cine a uitat intalnirile cu parintii dupa o sedere in tabara? Dar intalnirile cu colegii de scoala dupa vacanta de vara? Sa nu mai vorbim de intalnirile din adolescenta. Intalnirile de la sfarsitul saptamanii cu prietenii, eventual la o cafea si o poveste raman si ele dragi in amintirea noastra… Pentru mine ultima intalnire draga si care m-a emotionat profund a fost intalnirea cu fetita mea dupa noua luni de sarcina/ asteptare.

Pagina urmatoare »