Sa spui adevarul

Am indoieli legate de toate celelalte convingeri ale mele. Dar nu legate de obligatia de a spune adevarul.

E mai bine sa-i spui copilului tau ca trebuie sa pleci, dar ca te vei intoarce la el? Sau e recomandabil sa scapi de scena cu lacrimile plecand pe furis, fara ca el sa stie, lasandu-l sa constate abia dupa ce ai disparut ca, oricand, in orice situatie, ar putea ramane singur, fara avertisment?

E mai bine sa ii spui partenerului tau ca, intr-un moment de slabiciune, l-ai inselat, sau, pana la urma, pentru binele cuplului, s-ar cuveni sa nu recunosti niciodata, lasandu-l pe cel de langa tine sa ramana otravit cu o eterna banuiala sau cu rasul infundat al celor care stiu si nu iarta?

E mai bine sa le spui copiilor dintr-o familie care abia s-a despartit ca nu e nimic in neregula, ca tata a plecat putin in strainatate si ca mama are un partener nou la serviciu, pe care il aduce si pe acasa sa-i mai repare cate o clanta? Sau, de fapt, e mai intelept sa le explici, cu rabdare, ca, uneori, oamenii nu se mai iubesc, si e dreptul lor la fericire cel care le ingaduie sa isi caute alte repere, alte adevaruri?

Eu cred, cu tarie, in valoarea adevarului. Cred ca, desi e mai greu de indurat, durerea provocata de adevar e una care are vindecare. Pe cand indoielile lasate in urma de o minciuna surpa, distrug, otravesc vieti si iubiri. Dar ma intreb, foarte des, daca nu cumva, indarjindu-ma atat de mult in convingerea mea de la care nu ma abat niciodata, gresesc, fata de mine, si fata de cei pe care ii iubesc.

Cu prietenii se poate…

Suntem mai amabili si mai rabdatori cu strainii. Pe ei nu-i repezim niciodata asa cum facem cu cei alaturi de care traim si despre care stim ca ne iubesc neconditionat. Si, tot asa, pe cei straini nu-i amanam si nu-i contramandam. Cu prietenii, insa, se poate…

Foarte adesea vad sau aud de oameni care isi varsa nervii de la serviciu pe cei pe care ii gasesc acasa: cei mai dragi oameni din lume. Stiu copii care se tem de enervarile sau supararile parintilor, al caror motiv nu sunt ei, dar care se revarsa, mereu, asupra lor. Si am auzit si de cazuri naucitoare de femei care luau bataie cand barbatul lor pierdea la carti sau se certa cu tovarasii de bautura. Transpusa in lumea moderna in care ne invartim, apucatura barbara descrisa mai sus se transforma in neglijenta noastra fata de cei care ne rabda oricum. In obiceiul de-a spune “lasa-ma in pace” prietenilor sau celor din familie si de a raspunde politicos unor oameni absolut straini, pe care, eventual, n-o sa-i mai vedem niciodata, doar pentru ca pe un strain nu indraznesti sa-l repezi. De-a fi mai prompti in ceea ce avem de facut fata de niste cunostinte oarecare - pentru ca ne e rusine sa nu ne tinem cuvantul in fata unor oameni straini- , dar sa ne scuzam cu prea multa usurinta fata de prieteni si sa ne luam promisiunile inapoi - pentru ca stim ca apropiatii sunt obligati sa ne ierte.

Mi se intampla si mie, instinctiv, sa raspund sau sa ma port mai politicos cu cineva care nu inseamna nimic pentru mine, comparativ cu scaparile pe care mi le permit fata de cei care imi sunt apropiati. Ma pomenesc de multe ori ca raspund nervos cuiva drag care nu are nicio vina sau renunt la amabilitati tocmai fata de cei care le-ar merita cel mai mult. Pentru ca stiu ca ei sunt cei care ma tolereaza si cand sunt nervoasa, si cand sunt neatenta, si cand le spun ca nu am timp sau nu am chef. Dar stiu ca gresesc, si-mi pare rau. Promit mereu ca, daca nu am timp si pentru unii si pentru altii, voi invata sa spun Nu strainilor si Da celor care sunt apropiatii mei. Si recunosc ca, pana invat sa-mi tin promisiunea, m-as bucura sa mi se spuna Da, si sa-mi raspunda cu rabdare si cu zambetul pe buze si strainii, dar cu atat mai mult cei pe care ii iubesc.