Fapta, rasplata

Multa vreme am crezut ca reflexul meu de a crede orbeste ca binele invinge raul este doar o consecinta a tentatiei mele, niciodata istovite, de a ma refugia in literatura. Ca povestile copilariei si apoi romanele cavaleresti ale adolescentei m-au facut sa imi intiparesc pentru totdeauna in minte sablonul finalurilor fericite.

Binele invinge raul intotdeauna in cartile iubite. In filmele pe care le adoram si le-am vedea de o suta de ori. In povestile pe care le citim copiilor seara, inainte de culcare. In istoriile de vitejie pe care le transmitem din generatie in generatie. In toate scenariile amintirilor in care ne refugiem cand este prea greu.

E la fel si in viata? O vreme m-am indoit. Am privit de jur imprejur si mi s-a parut ca nu e deloc asa. Dar dupa aceea mi-am dat seama ca exista un echilibru al universului, hotarat undeva, cu mult mai sus decat propria noastra capacitate de a judeca si de a avea asteptari. Ceea ce noi interpretam drept povesti cu final gresit sau nedrept nu sunt decat episoade ale unor istorii aflate inca departe de deznodamant.

Mi-am amintit eu insami ca, atunci cand am facut o fapta rea, mi-am primit pedeapsa atat de curand, incat mi-a fost imposibil sa nu pricep ca raul mi s-a intors inzecit. Mi-am adus aminte ca ori de cate ori am mintit am fost pedepsita. Deci, cu bucurie adanca, am privit catre viata mea si am vazut ca binele cere bine…

Ne balansam de la bine la rau si nu stim daca sa credem ca binele ni se cuvine intotdeauna. Si, totusi, lucrurile sunt nespus de simple… Exista fapta si exista rasplata. Si, e adevarat, intre ele, uneori, avem de asteptat.

Dupa fapta si rasplata

N-am indoieli legate de faptul ca unei fapte bune trebuie sa ii raspunzi, pe cat posibil, cu un bine si mai mare. Stiu ca trebuie sa fim recunoscatori pentru ajutorul primit. Dar faptelor rele cum le raspundem?

Am simtit, nu demult, nevoia sa fac o fapta foarte rea. Dupa ce toate cercetarile mele legate de otravirea cainelui meu m-au dus la vecina mea de la capatul aleii, dupa ce am aflat ca detine si ea un catelus pitic si antipatic care, fireste, se sperie de orice caine un pic mai marisor, m-am gandit ca singura pedeapsa corecta pe care i-as putea administra-o ar fi sa ii otravesc si eu cainele. S-o oblig sa traiasca si ea durerea absurda si fara capat pe care o simti atunci cand nu mai poti face nimic impotriva celor deja faptuite. M-am gandit indelung ca nicio alta solutie n-ar putea-o face sa priceapa cat de mult rau a comis in tentativa ei cu pretentii justitiare si consecinte hidoase. Dar, bineinteles, ca am ramas doar cu povara gandului, lansand-o pe cea a faptei sa apese umerii celui care nu s-a multumit doar cu ideea.

Mi s-a intamplat de mai multe ori sa cad prada ispitei de-a raspunde la rau cu si mai rau. Barfele veninoase, pe care le-au lansat impotriva mea personaje care nu aveau propria viata, ci traiau din analiza vietilor altora, m-am gandit sa le contracarez cu povesti adevarate care sa le umple de ridicol. De la cei care m-au furat, m-am gandit sa fur si eu inapoi. Pe cei care m-au lovit, m-am gandit sa-i lovesc de moarte, si eu.

Nu am trecut, insa, niciodata, la razbunarile planuite, desi, recunosc, am si acum momente cand imi pare rau ca n-am facut-o. Nu stiu sa fiu buna cu adevarat, pentru ca nu am invatat, inca, sa tolerez oamenii rai. Dar nu stiu sa fiu nici rea cu adevarat, pentru ca nu sunt in stare sa trec la fapte, desi e limpede ca multe pedepse ar fi meritate. Eu continuu sa cred, insa, ca exista o justitie care, mai devreme sau mai tarziu, va randui lucrurile si ne va da tuturor dupa fapta si rasplata. O justitie a oamenilor si o justitie a zeilor care vad si vegheaza faptele oamenilor, fie ei buni sau rai.

Dupa fapta si rasplata?

Avem, cu totii, frustrari si nemultumiri. Dar ne-am invatat sa ne prefacem ca nu ne pasa de ele. Vedem, de pilda, femei care conduc masini pe care noi nu le vom avea niciodata. Le privim cu dispret si suntem gata sa juram ca au facut ceva necurat pentru a le avea, dar nu zicem nimic…

Daca, totusi, ne-ar intreba cineva ce e in inima noastra, n-am recunoaste cu niciun chip ca ne simtim nedreptatite de faptul ca traim intr-o lume in care rasplata nu mai vine dupa fapta. Ca marea majoritate a oamenilor bogati n-au facut avere din munca cinstita si ca, in cele mai multe cazuri, femei rele, care nu stiu sa iubeasca - si care se mandresc cu faptul ca nu pun suflet in relatia lor-  au barbati buni si harnici, care le iarta mereu si nu le-ar lasa in vecii vecilor.

Mie mi s-a intamplat de multe ori sa ma simt nedreptatita de viata. Sa vad cum altii muncesc cu mult mai anemic, dar sunt rasplatiti cu mult mai mult decat primesc eu. Cum femei mai rele si nici macar neaparat mai frumoase decat mine invart pe degete domni la a caror dragoste eu n-as indrazni sa aspir. Cum  personaje nu autodidacte, ci autosemidocte - cum le numea, cu umorul lui nebun si rafinat, Florian Pittis - expun cu emfaza spoiala lor de cultura si reusesc sa pacaleasca 90% din auditoriu. Dar spun onest ca nu am indraznit aproape niciodata sa ma revolt cu glas tare. Ca mi-am inghitit nemultumirile o data cu un nod de lacrimi si am declarat, cu prefacuta impacare, ca e loc pentru toata lumea sub soare si ca eu cred ca binele va invinge, iar pacalelile vor iesi la suprafata mai devreme sau mai tarziu.

Pentru ca, atunci cand spui cinstit ca lumea ti se pare nedreapta, ca valorile s-au intors cu fundul in sus si ca tot felul de femei cu caracter ieftin o duc cu mult mai bine decat o doamna cu principii si suflet sensibil, cei din jur nu se reped sa iti dea dreptate, ci se apuca sa-si dea coate pe la spate si sa susoteasca: ” o frustrata”… “o invidioasa”…  Am tacut si eu, asa cum tace toata lumea. Numai ca, atata timp cat nu vom risca sa infruntam oprobriul public si sa spunem cinstit ce avem de zis, lumea va ramane rasturnata si absurda, tupeul va dobori onoarea, iar oamenii de nimic vor ajunge la putere catarandu-se pe rusinea noastra de a-i arata cu degetul.