Viata inainte si dupa Ilona

S-au schimbat atat de multe lucruri in viata mea de cand am devenit mama, incat pot sa impart fara ezitari viata mea in doua epoci, la granita carora sta nasterea Ilonei, intaiul meu copil.

Desi stiu ca oamenii care nu au copii nu pot intelege decat a mia parte din dimensiunile miracolului, eu continuu sa spun tuturor ca nu exista experienta mai profunda, mai ametitoare, mai splendida, decat aceea de a fi parinte.

Dincolo de nasterea fetitei mele dintai, am invatat cu adevarat ce inseamna sa iubesti. Am inteles pentru prima data ca dragostea e cu totul altceva decat jocul acela tranzactional in care nu dadeam decat daca mi se dadea, si nu iubeam, decat daca mi se raspundea cu iubire egala sau, preferabil, un pic mai generoasa decat a mea. Am invatat sa iubesc fara limite si fara sa astept ceva la schimb, asa cum doar parintii stiu sa iubeasca. Si, probabil, indragostitii intelepti si norocosi, care cred in nemarginirea iubirii.

Dupa ce o viata intreaga fusesem nemultumita de cat mi se ingaduia sa dorm - doar de seara pana dimineata - am invatat sa ma bucur de felia ingusta de odihna primita intre doua sedinte de alaptat, de plans, de schimbat sau de leganat copilul. Si am cunoscut cu adevarat splendoarea rasaritului, frumusetea luminii din zori, abia dupa ce am vazut-o dimineata de dimineata, un an intreg. Cel mai greu an. Cel mai frumos an.

Nu stiam, inainte sa am copii, nici ce inseamna sa te doara suferinta altuia mai tare decat propria ta suferinta. Nu avusesem parte de exercitiul dusmanos, pe care nu-l doresc nimanui, de a asista la plansul copilului tau bolnav, sfasiindu-te de durere si de neputinta. Si nu stiam nici cata lumina poate aduce in viata ta un zambet, doar un simplu zambet.

Am invatat sa tin in palmele mele raspunderea unei vieti intregi, dupa ce am nascut copilul meu dintai. Si asta, dupa ce m-a speriat cumplit, m-a facut mai puternica. Mai curajoasa. Si mai buna. Mai pregatita pentru miracolele celorlalti copii. Ale celorlalte raspunderi si intelesuri venite o data cu ei. Si m-a facut sa traiesc cu adevarat si sa fiu obligata sa vreau, sa caut si sa gasesc o iubire fara seaman pe lume, in care dai fara sa astepti, in care nu ti-e teama sa apartii si sa ai in grija un suflet, in care nimic nu se mai imparte la doi. Ci se inmulteste cu trei, cu patru, cu cinci…

Placerea de a da vina pe altcineva

Descopar tot mai mult ca majoritatea oamenilor se simt bine atunci cand ii fac pe ceilalti sa se simta vinovati. Sa pasezi vinovatia asupra altuia si s-o faci eficient e un sport pe care-l practica oameni nedeprinsi cu adevaratele sensuri ale vietii- si, cel mai adesea, o fac cu succes.

Am practicat si eu sportul azvarlirii raspunderii, o buna bucata din viata. Cea mai nefericita bucata. Ii spuneam barbatului langa care traiam ca el e vinovat pentru tristetea mea, ca minciunile lui imi fac viata amara si ca faptul ca ma insala imi distruge sperantele de zi cu zi. Si, in felul meu, aveam dreptate, numai ca uitam ca oamenii sunt liberi sa traiasca cum vor si ca noi trebuie doar sa alegem sa vietuim langa omul care ni se potriveste si langa care ne simtim fericiti. Din vremurile acelea greu de indurat am reusit sa invat sa nu mai dau vina pe altii si sa nu ma mai plang de alegerile mele. Si sa evit cat mai mult cu putinta sa ii fac pe cei din jur sa se simta vinovati.

“Imi pare rau ca nu am venit la timp”, imi spun oamenii care intarzie, iar eu m-am invatat sa le zambesc si sa le raspund ca nu-i nimic, ca mi-a prins bine ragazul asteptarii, ca sa-mi limpezesc gandurile. “N-am reusit sa ajung la lansarea cartii tale”, imi spun unii oameni, iar eu raspund politicos ca nu m-am suparat deloc, ca nici n-a fost mare lucru. Ca n-au pierdut nimic. Pentru ca nu vreau sa ii fac sa se simta prost, mai ales ca stiu ca asta nu foloseste la nimic. Trecutul nu mai poate fi schimbat. In schimb, adesea dialogurile continua in tentative de a ma face sa ma simt tot eu vinovata. “N-am putut sa vin la intalnirea fixata, dar trebuie sa stam acum de vorba, te asteptam la noi la birou”, imi spun cei care au priceput ca nu sunt suparata ca nu s-au mulat pe programul meu. Insa, daca eu ii refuz, imi explica pe indelete cat de mult s-au pregatit pentru asta, si cat de important ar fi pentru ei sa imi dau tot programul meu peste cap. De obicei nu cedez, insa ii las inlacrimati si coplesiti de refuz, in  asa fel incat s-ar cuveni sa nu dorm doua nopti de rusinea ca i-am dezamagit. Si am senzatia ca se simt bine daca m-au facut sa ma simt vinovata.

Sportul invinovatirii se practica razbit in toate jocurile amorului neimplinit. Printre fostele sotii care, dupa ce si-au batut joc de valorile familiilor lor se minuneaza ca au fost parasite si povestesc in stanga si-n dreapta cum nemernicul le-a lasat cu copilul in brate. Cu cat nemernicul este improscat mai tare cu acuzatii, cu atat se simt ele mai bine si uita sa marturiseasca faptul ca, daca si-ar fi vazut cinstit de familie si de iubire, fara istericale, amantlacuri si minciuni, nu ar fi ajuns niciodata in situatia in care se afla azi. Se practica printre barbatii care, dupa ce au facut viata partenerelor lor un iad al asteptarii si al nedumeririi, sufera ca au fost parasiti si se declara niste victime ale iubirii lor nelinistite, dar profunde. Uitand ca ei au mintit si au inselat, si s-au balanganit intre nehotarari lenese si murdare.

Cunosc un barbat care a scris o carte despre deznadejdea lui nascuta dupa ce a fost parasit de o femeie care l-a asteptat o viata intreaga sa se intoarca de la alte femei. Cunosc o femeie care isi zapaceste copilul tarandu-l pe la tot felul de medici, dorindu-si sa convinga pe toata lumea ca micutul sufera de o boala grava, ca sa isi faca fostul sot sa se simta cat mai vinovat si ea sa para cat mai nedreptatita in ochii lumii. Ba chiar am intalnit o doamna insarcinata care tanjea sa piarda sarcina pentru ca, astfel, cei care au suparat-o sa plesneasca de vinovatie si ea sa-i poata pedepsi si mai cu foc decat intr-o situatie mai putin dramatica.

Dar eu am invatat ca e o apucatura paguboasa sa-ti traiesti existenta invinovatindu-i pe altii. Ca viata nu sta pe loc, insa nici nu-si adauga sensuri de pret atunci cand ti-o petreci vanand responsabilitatile altora. Ca important este sa ne lamurim singuri propriile raspunderi si propriile aspiratii. Si sa pricepem, o data pentru totdeauna, ca placerea de a da vina pe altcineva e un viciu care otraveste intai existenta celui care il practica si abia apoi pe a celor angrenati fara voie in sportul ridicol al lui “tu!- ba tu!”…

Ne intereseaza vietile altora

Ne intereseaza vietile altora. Tragem cu ochiul dupa perdelele date accidental intr-o parte si, de fiecare data cand ne cade privirea pe un titlu de scandal din ziarul cuiva de langa noi, nu ne putem abtine sa il citim.

Multa vreme m-a stanjenit propria mea dorinta de a cerceta vietile celor din jur. Am considerat-o o maladie ascunsa si am incercat sa ma tratez de una singura. Dar, pe masura ce au trecut anii, am constatat ca imi doresc tot mai mult sa aflu cum traiesc si alti oameni. Uneori ma intreb daca nu cumva am ajuns jurnalist sublimandu-mi dorinta de a ma reflecta in ochi mai limpezi si mai intelepti decat ai mei. Pentru ca da, acum cand citesc si recitesc interviuri facute in anii din urma, constat ca in intrebarile adresate personalitatilor am incercat, de fiecare data, sa gasesc raspunsuri la nedumeririle, la deznadejdile, la suferintele care imi contorsionau atunci propria-mi viata. Dar tot astfel, privind in urma, imi dau seama ca nu am gasit raspunsuri decat in mine insami.

De foarte multe ori gasim noi posibilitati de intelegere privind catre destinele altora. Intalnirea cu oameni insemnati ne lumineaza viata si ne deschide perspective noi. Vestile despre vietile promiscue ne cresc in propriii ochi, aducandu-ne in suflet senzatia ca suntem cu un pas mai buni si mai morali decat ceilalti. Dar nu din simpla curiozitate obraznica tragem cu coada ochiului catre altii. Ci din singuratate. Din nesiguranta. Din dorinta de a ne gasi repere sau contraexemple care sa ne faca sa ne simtim mai legitimi in faptele si-n simtirile noastre. Numai ca mie mi-a luat ani buni pana sa pricep ca nu-mi foloseste la nimic sa stiu in detaliu cum traiesc alti oameni, atata timp cat viata mea isi urmeaza cursul independent de destinele sau de parerile lor. In fiecare seara incuiem usa intre noi si lume si ne traim autentic povestile de dragoste, sau singuratatile, sau visul impartasit ori solitar. Pe perna noastra suntem doar noi si gandurile care ne leagana inainte de-a cadea in vis. Si chiar daca stiu sigur ca voi urmari si maine stirile mondene, ca voi intoarce capul spre fereastra deschisa a vecinei si maine dimineata, am priceput intre timp ca viata mea e in alta parte decat a lor. O port cu mine pretutindeni si sunt singura raspunzatoare de ea. Si nimanui altcuiva nu-i pasa cu adevarat de ceea ce traiesc, chiar daca, in drum spre serviciu, si vecinii intorc capul spre fereastra mea.