Interviuri, intalniri de dragoste

De nenumarate ori, atunci cand fac interviuri, imi dau seama ca interlocutorii mei ar vrea sa isi schimbe trecutul. Inteleg asta din tonul palid pe care il au atunci cand ii intreb ceva de care nu vor sa isi mai aduca aminte si din raspunsurile lor intortocheate.

Si poate ca am un detector al ascunzisurilor, pentru ca eu insami as vrea sa tai din biografia mea cateva bucati in care am simtit intr-un fel de care acum ma dezic. Dar stiu ca nu se mai poate, si atunci incerc sa ma impac cu ce a fost, cu ce am trait.

Intreb uneori despre o fosta relatie, iar ei ma privesc cu ochi uimiti, ca si cum n-ar fi auzit, n-ar fi stiut vreodata ca s-a zvonit asa ceva. Si atunci sunt nevoita sa aduc argumente, sa le amintesc de cate ori au aparut in presa impreuna sau au dat declaratii. “Eh, presa…”, suspina ei, incercand sa nu minta in cuvinte, dar sa transmita un mesaj valabil cateodata, dar nu chiar atat de des pe cat se spune: acela ca nu intotdeauna ceea ce citim in ziare este purul adevar.

In alte situatii, dau peste o tehnica ce se raspandeste tot mai mult, care ma obliga sa ripostez pe loc. “Te rog, nu ma intreba asta”, imi spune cate cineva, iar eu ma vad nevoita sa ii amintesc ca suntem la un interviu la care a consimtit de buna voie si ca are dreptul sa raspunda cum vrea sau sa spuna ca nu vrea sa raspunda, dar nu sa imi ceara mie sa joc rolul de personaj pe care nu-l intereseaza un amanunt interesant al evolutiei sale.

Si tot din ce in ce mai des, ma lovesc de rugamintea ulterioara realizarii interviului, de a renunta la anumite pasaje. “Ti-am povestit, dar m-am lasat luat/a de val, nu trebuia sa spun ce am spus”…

Un interviu e ca o intalnire de dragoste in care ti-ai pus mari sperante. Dar nu intotdeauna suntem perfect compatibili cu cei care ne-au scos in oras. Si nu mereu avem intalniri reusite. Insa, uneori, intamplarea poate fi atat de profunda, de rodnica, de creativa, incat n-o vom uita niciodata.

Trei obiecte

Ce ai lua cu tine pe o insula pustie?… In ciuda faptului ca pare o intrebare cu iz copilaresc, raspunsurile sunt intotdeauna relevante.

Traim inconjurati de obiecte care ne par absolut indispensabile, iar cate un anunt precum cele facute in avion ne pun pe ganduri. De fiecare data cand urc intr-o aeronava, cate o stewardesa frumoasa sau cate un steward bine facut imi amintesc ca, in cazul unui incident, trebuie sa cobori din avion fara sa iei vreun obiect. Si, invariabil, gandul imi fuge la acea intrebare din interviuri: Ce ai lua cu tine pe o insula pustie? Din nesfarsirea de obiecte fara de care parem ca nu putem trai e clar ca sunt, totusi, unele mai pretioase decat altele.

Sigur ca exercitiul de imaginatie este nemilos. Cruzimea intrebarii nu echivaleaza, insa, cu aceea a indemnului de a alege dintre toate fiintele pamantului pe una singura pe care ai salva-o in cazul unui potop. E, categoric, cu mult mai greu sa alegi dintre cei pe care ii iubesti o singura fiinta pe care sa o poftesti in barca ta, decat sa cotrobai printre lucruri si sa decizi care ti-ar fi cele mai folositoare.

Daca ar fi sa aleg trei obiecte, doar trei, care sa imi insoteasca o ipotetica sedere in pustietate, probabil ca as alege o crema de protectie solara, un espressor de cafea si un laptop pe care sa pot sa scriu jurnalul singuratatii mele si sa indes carti si muzica. Cafeaua ar avea musai parfumul siteului nostru, iar pe laptop as aseza in primul rand “Un veac de singuratate” si apoi toate albumele lui Peter Gabriel, in speranta ca imi vor tine de urat pana ar veni sa ma salveze iubitul meu, fara de care nici Marquez nu-mi e de folos, nici Peter Gabriel nu-mi e de ajuns, si nici cuvintele din toate limbile popoarelor lumii nu-si mai au rostul…

Care sunt cele trei obiecte pe care le-ai lua cu tine, daca ar fi sa fii nevoit sa alegi? Stiu, e un exercitiu nebunesc si foarte curajos… Sa il facem impreuna si sa ne minunam de asemanarile dintre noi, sa ne bucuram de deosebirile care ne leaga…

Cine sunt eu?

Aud tot mai des - de la oameni care sustin ca au ajuns astazi la un echilibru cu ei insisi - ca intrebarea “Cine sunt eu?”, adresata intr-un moment de maxima onestitate, declanseaza adevarate revolutii in vietile celor care au curaj sa ii caute raspunsul. Si le dau dreptate.

M-am confruntat si eu, nu foarte demult, cu intalnirea cu intrebarea spinoasa si, destula vreme, nu am reusit sa gasesc adevaratul raspuns. De pe lista mea cu definitii uitasem sa trec ca sunt femeie si, o data cu mica mea omisiune, pierdusem din vedere si dreptul meu la dragoste, la ocrotire, chiar si la fericire. In schimb, daca ma intrebai cine sunt, ma grabeam sa insir titluri legate de profesie: Sunt jurnalist. Sunt scriitor. Sunt redactor-sef. Sunt director de editura. Si toate titulaturile le treceam la masculin, asa cum sunt ele scrise corect…

Mi-am gasit intre timp cateva raspunsuri care conteaza si m-am impacat cu toate celelalte, mai mult sau mai putin corecte, mai mult sau mai putin insemnate. Sunt femeie si nimic din ceea ce e femeiesc nu-mi e strain. Sunt, inainte de orice, femeie si mama. Sunt iubita si sotia omului langa care vreau sa traiesc. Sunt un om bun si onest. Iar daca dincolo de toate acestea raman si alte rosturi ale mele care merita sa fie luate in seama, accept si ma supun. Si doar din cand in cand indraznesc sa le amintesc celor de langa mine ca intrebarea “Cine sunt eu?”, adresata in mod onest, poate face minuni intr-o viata de om.

Ne enerveaza sfaturile?

Sunt invatata sa cer sfaturi si ma bucur atunci cand primesc pareri decente, folositoare, care imi lumineaza mintea. In schimb, desi stiu ca gresesc, ma enerveaza sfaturile primite fara sa le fi cerut.

Am invatat la un curs de comunicare, pe care l-am urmat mai demult si care mi-a prins tare bine, ca daca doresti cu adevarat sa primesti tot ceea ce este valoros dintr-o conversatie, oricare ar fi aceea, trebuie sa te deschizi catre interlocutorul tau fara idei preconcepute. Sa asculti cu atentie ceea ce iti spune si sa raspunzi la ceea ce ti-a spus el, nu sa ii spui ceea ce gandisesi tu de acasa si ceea ce iti statea pe suflet, ca si cum n-ai fi auzit nimic din ce a povestit el.

Teoretic, mi-am invatat lectia. Dar, practic, sunt si eu, la fel ca multi altii, foarte reticenta la sfaturile primite hodoronc- tronc, chiar daca e limpede ca sunt izvorate dintr-o buna intentie.

Nu stiu de unde ni se naste incapatanarea de a asculta de invatamintele celor din jur. Nu stiu de ce nu suntem in stare sa luam de buna experienta altora, de ce ne impotrivim la orice indicatie binevoitoare, ca si cum cineva ne-ar sili sa facem ceva in dusmanie. Poate pentru ca ni se pare ca suntem oameni puternici numai daca ne formam singuri propriile opinii? Poate pentru ca nu mai vrem sa fim copii si sa ni se spuna ce sa facem? Poate pentru ca e o placere, totusi, in a da singur cu capul de pragul de sus?…

“Fara de ea incepea singuratatea”

Citatul din titlu ii apartine lui Ionel Teodoreanu. Gustul singuratatii de dincolo de el sau de ea il stim cu totii,  noi cei care credem in dragostea eterna.

“Fara de ea incepea singuratatea” este, cred, una dintre cele mai frumoase definitii ale dragostei. Ii resimt adancimea in fiecare zi, cand, fara de el, nu-mi gasesc drumul, nu-mi gasesc rostul. Nu mai am acasa si nu mai am liman.

Eu cred in iubirea implinita prin pereche, cred in fuziune, cred in rotund. Si-atunci inteleg si stiu cat de singur pe pamant te poti simti cand ramai fara fiinta care te intregeste. Dar mai stiu si cat de grea e singuratatea aceea pe care o intalnim la tot pasul, singuratatea traita langa omul cu care imparti zilele, singuratatea venita din prizonieratul unui cuplu otravit de neincredere.

“Alaturi de ea incepea singuratatea” poate fi, la fel de bine, definitia neiubirii. A cuplului frant, a iubirilor mintite si tradate. Si ma intreb, obosita de prea multele mele cautari fara rost, daca am putea sa alegem, care dintre cele doua singuratati ne-ar fi mai demna? Care mai lesne de indurat?

Eu am raspunsul, deja, pentru mine. Dar foarte rar viata ne da dreptul sa ne alegem drumul in functie de raspunsul dorit.

Jocul cu margele de sticla

Ajungem cu totii la aceleasi intelesuri. Unii mai curand, altii mai tarziu. Dar drumurile logicii intr-o viata de om se intersecteaza, inevitabil, in zona marilor adevaruri.

E precum jocul cu margele de sticla din cartea lui Hesse, in care toate stiintele si intelesurile umanitatii se impleteau intr-un joc abstract, destinat celor alesi.  In viata, insa, jocul e cu mult mai simplu si nu cere jucatorilor abilitati speciale. E nevoie doar de bun simt si de dorinta de a intelege cine suntem si incotro mergem.

Fac interviuri cu oameni insemnati, care traiesc pentru a aduce bucurie altora si pentru a trai ei insisi in bucurie si in rost adanc. Si descopar ca aproape toti au ajuns la aceleasi intelesuri, chiar daca au urmat alte cai. Unii s-au inaltat prin credinta, altii au urmat cursuri de autodezvoltare personala. Unii au urmat caile artei pana la durere, in timp ce altii au trait in sihastrie, pana cand s-au inteles pe ei insisi. Insa raspunsurile lor coincid, chiar daca intrebarile au fost puse altfel.

Dupa o lupta grea si dreapta cu neintelesurile, ajungem cu totii la revelatia ca dragostea ne salveaza de la moarte. Ca adevarata iubire nu conditioneaza, ci daruieste fara masura. Ca toleranta este o forma de noblete care se rasfrange, in primul rand, asupra celor care o practica si o accepta. Ca amanarile ne otravesc viata. Ca nimeni nu poate trai in minciuna. Ca tot ceea ce traim are un rost mai presus de curiozitatile noastre de fiecare zi. Ca suntem perfecti si ca doar viata traita gresit ne face sa  ne credem mici, lasi, neputinciosi. Insa noi suntem niste miracole ale lui Dumnezeu si, daca am reusi sa nu uitam asta in nicio secunda a vietii noastre, am avea mai multa grija de noi. Si am fi cu mult mai fericiti.