Chestionarul lui Proust

Candva a raspuns insusi Marcel Proust la un set de intrebari de oracol, iar felul ferm si indraznet in care marele scriitor si-a asezat raspunsurile a facut celebru chestionarul cu pricina.

De atunci incoace, ne face tuturor mare placere sa citim raspunsuri la intrebari simple si relevante, dar si sa raspundem noi insine, parca pentru a ne cunoaste mai bine.

In mod obisnuit, Chestionarul lui Proust are 24 de intrebari, dar, in versiunea lui simplificata, poate fi facut in doar doua minute. Va propun sa completam fiecare intrebarile din chestionarul de mai jos, ca sa ne cunoastem mai bine intre noi, sau poate doar ca sa ne cunoastem mai bine pe noi insine.

1. Principala mea calitate este…
2. Calitatea pe care o pretuiesc cel mai mult la un barbat este…
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie este…
4. Cel mai mult pretuiesc la prietenii mei …
5. Principalul meu defect este…
6. Cel mai mult imi place sa…
7. Pentru mine cea mai mare nenorocire ar fi…
8. Locul unde as vrea sa traiesc este…
9. Prozatorii mei preferati sunt…
10. Poetii mei preferati sunt…
11. Eroii mei preferati din literatura sunt…
12. Eroii mei preferati din viata reala sunt…
13. Ce urasc cel mai mult este…

14. Motto-ul meu este…

Si iata cum le-as completa eu:

1. Principala mea calitate este… autenticitatea.
2. Calitatea pe care o pretuiesc cel mai mult  la un barbat este… curajul. Curajul de a-si asuma raspunderea pentru el si familia lui. Curajul de a sti cine este. Curajul de a spune Da si de a spune Nu.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie este… intuitia. Deci flerul, delicatetea, empatia, arta de a sti sa spuna ce trebuie spus si de a face ce trebuie facut.
4. Cel mai mult pretuiesc la prietenii mei… nobletea comportamentului.
5. Principalul meu defect este… nesiguranta.
6. Cel mai mult imi place sa… rad.
7. Pentru mine cea mai mare nenorocire ar fi… suferinta celor pe care ii iubesc.
8. Locul unde as vrea sa traiesc este… America.
9. Prozatorii mei preferati sunt… Marquez, Hesse, Cartarescu.
10. Poetii mei preferati sunt… Eminescu, Arghezi, Lorca.
11. Eroii mei preferati din literatura sunt… cei trei muschetari.
12. Eroii mei preferati din viata reala sunt… Peter Gabriel, Nicole Kidman, Nae Caranfil.
13. Ce urasc cel mai mult este… minciuna. Adevarurile trunchiate. Lucrurile spuse doar pe jumatate.

14. Motto-ul meu este… Iart-o, Doamne, ca a iubit prea mult.

Tare sunt singur, Doamne, si piezis…

Chiar si atunci cand sunt in mijlocul multimii, in miezul iubirii, in epicentrul fericirii, mi se intampla, totusi, sa ma loveasca singuratatea drept in inima.

E ca un fulger, e ca un junghi, e ca o crampa care ma paralizeaza dintr-o data, oprind timpul si viata in loc. E ca un efect de regie intr-un film ciudat, in care actiunea franeaza brusc, in care personajul ramane nemiscat printre oameni, si printre destine, si printre ape si rauri care curg. Dar, spre deosebire de filmele in care personajul oprit in loc printr-un efect optic isi poate relua curgerea la fel ca inainte, pentru mine revenirea la nesinguratate e un proces cu mult mai greu, cu mult mai dureros. Secunda aceea de luciditate ramane apoi in suflet, ca un zat, ca o rana. Ca o chestionare a legitimitatii a tot si a toate. Daca inca ma loveste fulgerul globular al singuratatii inseamna ca nimic din ce am simtit mai inainte nu e adevarat? Ca, din nou, inteleg ca nu exista dragoste, nu exista speranta, nu exista sansa de a-si gasi cu adevarat jumatatea pentru cei rataciti pe pamant? Ca toate juramintele sunt mincinoase si toate sperantele sunt iluzii? Ca fiecare cuvant, oricat de insemnat, poate fi luat inapoi intr-o clipa, pentru ca oamenii nu mai au cuvant? Ca nu exista nimeni care sa-mi semene cu adevarat? Ca, de fapt, voi fi vesnic a nimanui? Ca fiecare tacere asezata peste clipa care asteapta raspunsuri poate otravi romane intregi de dragoste si de credinta?

Se pravalesc intrebarile ca o avalansa care loveste fara mila tot ce intalneste in cale.

Vin apoi, incet-incet, pe rand, raspunsurile. Unele vindeca o parte din rani. Altele imi distrag atentia, ma fac sa adorm si sa uit. Si, poate, cu putin noroc, de data asta, unele chiar ma mangaie si imi amintesc ca viata poate fi frumoasa. Chiar si atunci cand o vezi privind de departe, ca un copac pribeag. Cum spune Poetul: “Tare sunt singur, Doamne, si piezis,/Copac pribeag, uitat in campie/Cu fruct amar si cu frunzis/ Tepos si aspru-n indarjire vie”…

Mari iubiri, finaluri triste?

Gasesc in intreaga literatura  a lumii, dar si in amintiri si istorii neasezate de nimeni in pagina,  mari iubiri cu finaluri nefericite. Si, totusi, in lumea asta care a consacrat dezastrele amoroase, eu continuu sa sper ca exista sanse pentru “totdeauna”.

Romeo nu a  ajuns la timp pentru a o salva pe Julieta. Tristan n-a putut s-o anunte pe Isolda ca traieste. Othello n-a reusit sa afle adevarul despre Desdemona lui. Apar mereu piedici in cale marilor indragostiti, ca si cum lumea intreaga ar complota impotriva celor care se iubesc cu adevarat.

Asa se intampla si in vietile noastre de zi cu zi? Auzeam mai demult povesti triste, in care parintii se asezau de-a curmezisul in calea iubirii fiicei sau fiului lor. In care, sub amenintarea cu dezmostenirea sau cu indepartarea de familie, isi convingeau odraslele ca vor veni si alte iubiri, cu parteneri mai potriviti, mai dezirabili. Mai instariti sau care n-au mai fost casatoriti inainte. N-am mai auzit de mult de asa ceva. In zilele noastre aud de tradari care au curmat iubiri care incepusera sub auspicii marete. De amantlacuri ieftine, carora unul dintre cei doi nu le-a putut rezista. Citesc despre accidente in care unul dintre cei doi s-a pierdut. Aflu despre blazari care au inabusit, incetul cu incetul, sentimente care au parut, odinioara, eterne. Si pretutindeni vad ca oamenii, o data ce se asaza intr-o poveste de dragoste, incep sa se comporte ca si cum dragostea partenerului li s-ar cuveni.

Ce se intampla,deci, cu marile iubiri in zilele noastre? Nu cunosc pe nimeni care sa-mi dea raspunsul, in afara celor care au, desigur, raspunsuri triste. Cum vin si raspunsurile fericite? Unde sa le caut? Pentru ca vreau, cu orice pret, sa le gasesc. Exista?

Cand vine dragostea?

In perioadele in care umblam buimaca prin lume cautandu-mi iubirea, mi se tot spunea ca va veni doar atunci cand am sa incetez sa o caut. Iar mie mi se parea cel mai fara noima sfat pe care l-as fi putut capata. A fost nevoie sa mai rabd niste ani ca sa-mi gasesc propriul raspuns la intrebarea “cand vine dragostea?”. Voi l-ati gasit?

O vreme, probabil dornica sa-i contrazic pe cei care incercau sa-mi stavileasca nerabdarea, mi-am spus ca dragostea vine atunci cand o cauti si o vrei cel mai mult. Ca, asa cum norocul ii rasplateste pe cei curajosi, tot asa, iubirea e binevoitoare cu aceia care scotocesc mai cu foc dupa ea. Dar a fost nevoie sa iau niste trante de la destinul meu scormonitor ca sa pricep ca, ntttzzz, hmmmm, nu prea e asa. Atunci cand cauti cu orice chip, ajungi sa vezi fete morgane, si baieti… morganosi, si amoruri inventate de-a dreptul, dansand pretutindeni in desertul sufletului tau insetat.

Apoi mi-am spus ca vine cand stai in expectativa si-o pandesti abil. As! Nici atunci n-a venit. Am continuat cu sperantele si mi-am spus ca vine cand ti-o aduc prietenii care, cunoscandu-te, iti pot prezenta pe cineva care sa ti se potriveasca. Dar nu mi-a iesit figura.

Recunosc, a trebuit sa ma intorc spasita la sfatul dintai, dar nu pentru ca as mai fi crezut in eficienta lui, ci pentru ca epuizasem toate celealte variante. Si cand ma resemnasem ca nu voi mai iubi in veci de veci, fiindca dragostea e o vietate ciufuta si salbateca, ati ghicit, m-am indragostit din nou.

Nu stiu cum am facut. Nu stiu daca metoda in care nu-ti pasa, nu astepti, nu chemi si nu te vaicaresti functioneaza temeinic. Eu cred ca dragostea vine cand vrea ea. Dar tine de noi s-o facem sa stea cat vrem noi, nu-i asa?