Placerea razbunarii

Ne razbunam pentru ca suntem puternici sau pentru ca suntem slabi? Sau, pana la urma, dorinta de a ne lua revansa, chiar si atunci cand jocul nu are nimic cinstit, tine doar de placerea pura a competitiei?

Mi-am dorit si eu sa ma razbun, de foarte multe ori, si am facut cateva demersuri care m-ar putea califica drept o ticluitoare talentata de razbunari. Dar nu am mers niciodata pana la capat. Nu ma pot mandri ca am lasat pe campurile de lupta prea multi adversari doborati. In schimb, mi-a fost dat sa asist de multe ori la incercari care aveau ca scop sa imi provoace multa suferinta si, ca sa fiu cinstita, am si suferit, cateodata, ispasind pedepse pe care altii mi le-au aplicat cu sau fara dreptate.

Cand numai noi, adultii, ne aplicam unii altora corectii pe care le consideram meritate, chiar daca le concepem pe baza unor legi aproape intotdeauna imorale, razbunarea nu capata, totusi, nuante atat de reprobabile pe cat are atunci cand in razboi sunt folositi si copiii. Am auzit adesea formule dintre cele mai absurde, de genul “nu pleca de acasa daca vrei sa iti mai vezi vreodata copilul” sau “pana nu te insori cu mine, nu vei sti nici macar daca am nascut un baiat sau o fata”. Am si vazut femei care isi asmut copiii impotriva tatalui, indemnandu-i sa-l urasca si pe el si, musai, si pe femeia langa care si-a construit o alta familie, numai pentru ca orgoliul lor nu izbuteste sa se vindece in urma divortului. Si am citit cu groaza (chiar ieri a scris Dianaa) ca sunt fiinte care se pot bucura de boala unor copii, numai pentru ca, in felul acesta, se simt razbunate pentru ca nu si-au putut pastra nici ele dragostea.

Stiu ca e greu sa mentii relatii decente dupa o despartire, insa mai stiu si ca, oricat de mult ar plange pruncii, de buna voie sau inghiontiti pana la durere de parintele care nu doreste despartirea, o data spulberata, dragostea dintr-o casa nu mai poate fi adusa inapoi. Nu cred ca un barbat pe care il ameninti ca nu-si va mai vedea copilul daca nu mai vrea sa iti fie sot se va reindragosti de tine si iti va darui in continuare o viata fericita, numai fiindca l-ai santajat abil. Si nici nu cred ca, dupa ce va creste, copilul folosit in jocul murdar al manipularii nu va afla, totusi, adevarul. Pentru ca eu cred ca binele invinge mereu, ca adevarul iese intotdeauna la lumina, ca orice razbunare absurda se va intoarce, bumerang otravit, acolo de unde a plecat.

Cea mai buna razbunare

In viata, suntem clar impartiti in doua tabere: jucatori si spectatori. Jucatorii isi dau duhul pe teren. Alearga, lupta, inving sau fac greseli. Spectatorii de profesie sunt cei care si-au turtit sezutul pe scaun. Ei nu sunt in stare sa faca altceva decat sa spuna ce prost au jucat cei selectati in echipa si cum ar fi facut ei mai bine, daca ar fi jucat, daca ar fi trecut de preselectia la care s-ar fi dus, daca ar fi avut curaj sa se inscrie.

Din teren, din cand in cand, cate-un jucator isi pierde cumpatul si scuipa spre peluze. Dar el e exceptia care confirma regula celor care-si vad de viata lor, de jocul lor pe care stadioane intregi il admira, doar cate-un prost care se crede smecher il huleste.

Indiferent unde m-as fi aflat, m-am gandit de multe ori, cand oamenii mi-au facut rau, ca o sa ma razbun intr-o zi. In clipele in care nedreptatea care mi se facuse - in opinia mea - imi facea nervii sa dea in clocot, gandul unei razbunari mai mult sau mai putin inteligente, mai mult sau mai putin nemiloase, m-a ajutat sa depasesc criza.

Ca sa fiu cinstita, uneori am si trecut la fapte, dar am facut totul cu atata stangacie, incat am sfarsit tot eu prin a-mi cere iertare. Mi s-a facut mila de marsavi si jale de prapaditii care, din nimicnicie, din frica, din slabiciune, mi-au facut rau. Lehamitea a venit la timp ca sa nu-mi ingaduie sa comit fapte de care apoi sa-mi fie rusine. Pentru ca am bagat de seama ca numai oamenii mici la suflet si spirit sunt rai si dusmanosi, ca doar neica-nimenii se bucura la rautati, la carcoteli, la barfe otravite. Ca doar cei care-ti sunt net inferiori se impauneaza cu dreptul de a te judeca, de a iti rastalmaci vorbele si faptele si de-a se bucura ca, uite, au fost atat de vigilenti si abili, incat au fost in stare sa emita judecati de valoare despre un om care face ceva ce ei nu vor fi in veci in stare sa faca.

Dar recunosc, inca si inca o data, ca razbunarile se anunta uneori ca niste recompense dulci. Nu pot sa ma prefac ca nu stiu ca-ti vine, adesea, nu sa intorci si obrazul celalalt, ci sa intorci iute o ocara si mai iscusita. De obicei, insa, mania se alimenteaza din nefericire. Un om impacat cu faptele si gandurile sale poate avea cate un puseu de nervi, dar niciodata nu va pune la cale o strategie de raspuns alambicata, complexa, care sa-i manance neuroni de pret si timp pe care l-ar dedica mai cu foc gandurilor senine, dragostei, familiei.

M-a invatat mai demult o prietena draga ca atunci cand chiar vrei sa te razbuni, nu exista razbunare mai buna decat sa ai o viata fericita. Ca nimeni nu te poate invinovati daca tu nu te simti vinovat, si ca nicio intriga, oricat de marsava, nu poate avea sorti de izbanda atata timp cat tu ai sufletul curat si constiinta nepangarita de vreo minciuna. Sigur, nu ma refer la normele ciudate ale justitiei din tribunale, pentru ca acelea sunt stranii si greu de urmarit. Ci la justitia omeneasca, aceea despre care eu cred ca va randui intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, binele de rau, dreptatea de ticalosie, legea de faradelege. La intelepciunea straveche din care si-au luat zborul vorbe miezoase cum ca n-ar muri caii cand vor cainii, cum ca pietrele raman si dupa ce trec apa, nedreptatea, supararea, furtuna… Sau la versurile atat de simple si de limpezi ale lui Pavel Stratan, pe care eu il admir fara masura: “Oricum castiga cei ce fac, altii doar incearca”.