Felii de viata

Incep sa inteleg ca nu conteaza daca esti doar mama buna, daca nu izbutesti sa fii si o sotie minunata. Traim felii de viata care nu se suplinesc intre ele, care nu tin loc una celeilalte.

Ca sa fiu fericita, am nevoie sa izbutesc pe toate planurile vietii mele. Sa am un job care sa ma implineasca, sa pot crea lucruri despre care sa stiu ca nimeni nu le-ar putea face mai bine ca mine, sa fiu mama inteleapta si intelegatoare pentru copiii mei si, in acelasi timp, sa fiu femeia tandra, senina, senzuala, pe care si-o doreste alaturi barbatul pe care il iubesc.

Traim felii de viata care, puse una langa alta, alcatuiesc intregul inimii noastre. Credem adesea ca putem suplini prin impliniri extraordinare intr-o anumita zona, bucati de viata in care lucrurile nu merg prea bine, insa gresim. Nimic nu tine loc de altceva. Trebuie sa fim inalti, senini, fericiti, in fiecare felie de viata. Sa fim cei mai buni soti, sa fim parintii pe care ni i-am fi dorit noi insine, sa fim prietenii dupa care am tanjit si noi.

Putem sa avem grija de fiecare bucata de viata? Putem fi atat de buni pretutindeni, incat, atunci cand privim in urma, sa nu avem regrete? Incerc, in fiecare zi a vietii mele, sa ma impart intre toate obligatiile, intre toate bucuriile. Reusesc? Ar putea reusi cineva?

Cariera si familie

Mi spus atat de des, incat ajunsesem la un moment dat sa cred si eu ca nu poti avea si familie si cariera, si sa le faci pe amandoua cum se cuvine. Mult timp am fost convinsa ca, daca te dedici profesiei, trebuie sa sacrifici armonia de acasa. Si viceversa.

Cunosc multi oameni care si-au intemeiat cariere de succes, dar care, in timp, au ajuns sa nu mai pretuiasca valorile familiei. Am intalnit foarte multi barbati extrem de bogati si de puternici care nu-si mai faceau timp pentru sotie si copii, dar gaseau ragaz pentru iesiri extraconjugale menite, chipurile, sa-i relaxeze dupa stresul cumplit de la serviciu.

Stiu si femei singure sau nefericite in casnicie care dau vina pe profesie pentru neimplinirile lor din planul personal. Care considera ca si-au dedicat prea mult timp devenirii sociale ca sa mai poata intelege esenta parteneriatului matrimonial.

Dar eu cred ca, de fapt, izbanda este sa le ai pe amandoua. Cred ca adevarata masura a succesului este sa construiesti intr-o parte fara sa narui altundeva. Ca adevaratii barbati puternici si realizati nu sunt cei care castiga bani multi si pierd dragostea sotiei. Ca femeile care au dreptul cu adevarat la mandrie nu sunt cele care pun cele mai gustoase muraturi, dar n-au adus in viata lor un ban in casa, si nici acelea care au ajuns mari manageri, dar habar n-au sa prajeasca un ou. Si ca, in general, nu se poate considera implinit un personaj care minte in vreun plan al vietii lui, care are mari neizbanzi tolanite asupra unor bucati intregi de viata, chiar daca celelalte teritorii stau sub semnul realizarilor recunoscute.

Stiu si ca este foarte greu sa le ai pe amandoua. Dar dupa un sir de caderi cand intr-un plan, cand in celalalt al vietii mele, am priceput ca fericirea nu vine decat dupa ce ai facut echilibru in viata si in inima ta. Dupa ce ai impacat si gloria, si banii, si intimitatea, si maternitatea… Si ai iesit invingator si senin din luptele cu tine insuti.

Invidie sau admiratie?

Privim realizarile celor din jur cu ochi pofticiosi. Aproape intotdeauna ne gandim ca ne-am dori si noi sa fim acolo unde se afla ei, sa avem ce au ei, sa fim priviti cum sunt priviti altii. Unde se termina admiratia si incepe invidia?

Mi se intampla adesea sa ma intreb cum au reusit unii sau altii sa ocupe pozitii inalte, cum au capatat bani, faima sau putere. Pe unii ii urmaresc cu bucurie si-mi spun ca as vrea sa am si eu forta lor de-a ajunge departe. Pe altii ii cantaresc cu dispret si intrebarea mea are nuante scarbite. Si, totusi, de invidiat, ii invidiez si pe unii si pe ceilalti.

Cunosc invidii frumoase, cu folos, care ne schimba in bine. Ii invidiem pe cei mai buni ca noi, pe cei mai valorosi, mai daruiti cu tenacitate si cu har. De fapt, ii admiram, si, in adancul inimii, tanjim sa fim ca ei. Am da un an din viata sa traim o clipa in lumina pe care  ei au adunat-o in jurul lor printr-un plus de valoare, prin harul lor de a fi speciali. In schimb pe cei mai rai, dar mai razbatatori decat noi, ii invidiem si atat, cu unde de dispret amestecate in felul nostru de a-i cantari. Dar cum ii invidiem pe cei care au avut noroc, nu si merite?

Invidia e o forma de slabiciune. Cand vedem ca altii, mergand pe caile raului sau stand cu mainile in san, au ajuns mai bine decat noi, ne gandim ca ar fi trebuit sa facem la fel. Sa ne descotorosim de scrupule, sa renuntam la harnicie sau sa uitam de moralitatea noastra care ne-a facut sa batem pasul pe loc.

Nu cunosc invidii otravite, in care as vrea sa moara si capra vecinului. Dar stiu ca exista si din acestea. Turma mea de capre le-a simtit, uneori. Insa eu as vrea sa ma dezvat de invidiile de orice fel. Sa am in suflet doar admiratie sau indiferenta. Sa nu-mi mai pese ca altii, mai smecheri, au capatat onoruri mai zornaitoare decat ale mele, si sa-i invat pe cei pe care ii iubesc sa faca la fel. Dar nu am reusit, inca. Ma lupt cu slabiciunea de-a privi in jur cu ochi care inteleg si judeca. Ma lupt cu durerea pe care o resimt atunci cand cei de langa mine traiesc dezamagirile unei lumi rasturnate. Insa lupt cinstit si indarjit, si sunt convinsa ca, daca lupta va fi dreapta, voi invinge. Dar mai exista, oare, lupta dreapta?