Colind de Craciun

Este cel de-al treilea an in care sarbatorile noastre incep cu aniversarea Izei, fetita noastra cea mica. Este cel de-al treilea an cand Craciunul vine doar cu zambete sau cu lacrimi de bucurie. Fara tristeti. Fara regrete.

Izuta a suflat in lumanarea asezata pe cel mai frumos tort din lume, daruit de nasa ei, chiar in ziua in care am impodobit bradul, pregatindu-ne pentru vacanta, pentru sarbatoare, pentru bucurie. Pe cea mai inalta ramura a bradului nostru am asezat recunostinta. Recunostinta pentru viata frumoasa care mi-a fost data, pentru sansa de a intalni oameni minunati, ca supliment de rasplata a faptului ca meseria mea e sa fac exact ceea ce-mi doresc mai mult pe lume. Iar langa recunostinta, am asezat dragostea, dragostea cea mare pe care o simt pentru minunile din viata mea: pentru familia mea, pentru oamenii buni care ma inconjoara, pentru prietenii dragi care ma citesc si imi scriu, dandu-mi putere sa merg mai departe, pentru personalitatile care accepta sa-mi impartaseasca tainele lor.

Iar sub brad, darul meu pentru voi toti: inima mea, ravratita si tandra. Inima mea batand in ritmul celui mai frumos colind de Craciun.

La multi ani, dragii mei dragi! Craciun fericit!

Propriile dorinte

Am considerat pana acum ca puterea mea de a renunta la propriile dorinte pentru a le indeplini pe ale altora e un semn de noblete. Am fost convinsa ca asa ar trebui sa facem cu totii.

Mi-am descoperit, insa, frustrari si nedumeriri. I-am vazut pe cei din jurul meu obisnuindu-se cu apucatura mea ciudata de a pune inainte de toate visurile lor si considerand firesc sa ma lepad de dorintele mele ca de ceva rusinos. Si m-am pomenit asteptand, cu mana intinsa, la portile recunostintei.
Probabil ca sunt pe lume oameni care sunt in stare sa-si traiasca vietile punandu-se pe de-a-ntregul in slujba celorlalti. Care nu asteapta nimic si nu se amarasc atunci cand sunt priviti fara de respect, chiar daca stiu ca au facut doar fapte demne. Dar eu nu sunt chiar atat de generoasa. Eu astept sa imi fie intoarse faptele bune si nadajduiesc sa isi aminteasca cineva si de dorintele mele. Iar daca, totusi, asta nu se intampla, ma simt singura si oropsita, iar nefericirea mea umbreste totul in jur.
Incep anul promitandu-mi ca voi avea mai multa grija de mine. Ii invat pe cei dragi sa isi urmeze visele proprii inainte de a le sluji pe ale altora si vreau, de acum inainte, sa le dau putere din propriul meu exemplu. Sa fiu fericita, stiind ca visele mele sunt in siguranta si abia apoi, din preaplinul implinirii mele, sa gasesc forta de a ii ocroti pe cei din jur. Sa ma apar de rele, ca sa ii pot apoi apara de rele pe cei pe care ii am in grija. Sa fiu frumoasa, curajoasa, odihnita, ca sa pot veghea asupra frumusetii, somnului, visului celor pe care ii iubesc.  Pentru ca nu pot sa aduc fericire altora din nefericirea mea. Sunt obligata sa am inima senina. Asa cum cred ca fiecare dintre noi e obligat, inainte de toate, sa fie fericit.

O rochie noua

O femeie isi cumpara o rochie noua atunci cand s-a indragostit. O rochie aleasa cu greu, pe care sa o probeze fara graba. O rochie care sa o faca sa se simta mai frumoasa ca niciodata.

Nu, nu rochia aceea pe care o vezi intr-o vitrina, te atrage si atunci te gandesti ca ti-ar parea rau daca nu ai cumpara-o. Ci rochia pe care mai intai o vezi intr-o reverie a ta, rochia care sa te imbrace in culoare si eleganta pentru ochii lui, pentru inima lui. Pentru dragostea voastra care sta sa inceapa.

Ultima rochie noua pe care mi-am luat-o din dragoste sta si acum pe umeras, sfioasa, asteptand sa ma intorc la ea cu silueta de dinainte de sarcina mea neasteptata, negandita. Imi amintesc cum am cautat-o in zeci de magazine, intr-o zi intreaga pe care o aveam pana la revenirea lui. O zi in care nu faceam nimic altceva decat sa ma pregatesc pentru el. Cautam o rochie simpla, dar indrazneata in croiala. Tanjeam sa ma arate senzuala, dar si inocenta, asa cum am fost mereu in fata iubirii. Asa cum eram, in zilele in care m-am indragostit. Si am gasit o rochie alba, din jerse subtire, o rochie in care m-am simtit asa cum am fost mereu: un fluture…

Nu mi-am mai luat de atunci rochii frumoase, desi am cumparat vesminte noi care sa-mi inveleasca trupul preschimbat in numele maternitatii. Dar acum, ca intr-un exercitiu rasturnat, ma apropii din nou de hainele pe care le purtam in zilele mele de mare speranta, de mare durere, de mare lumina. Si in curand, foarte curand, voi imbraca din nou rochia alba. Si-mi voi aminti, privind inapoi cu recunostinta.

Cui suntem recunoscatori?

Continuu sa fiu stanjenita sa povestesc despre recunostinta pe care o port unor oameni, intr-un fel lipsit de noima, pe care nu stiu sa il deslusesc. Dar am inteles ca trebuie sa vorbesti despre cei carora le esti indatorat, atunci cand cineva m-a indemnat sa spun mai departe despre minunile care mi s-au intamplat.

Trebuie sa spui si altora daca ai gasit un leac pentru o boala, pentru o suparare, pentru o incurcatura. E neaparat sa vorbesti mai departe despre credinta ta, daca te-ai rugat si ruga ti-a fost ascultata. Si nu e ingaduit sa tii secret atunci cand ai primit ofranda unei fapte bune, daruite tie de un om nobil, pe care trebuie sa-l povestesti si altora.

Numai ca oamenii nu au rabdare sa te asculte atunci cand vrei sa lauzi pe cineva. Interlocutorii te privesc cu suspiciune, banuind ca ai tu ceva de castigat daca spui vorbe bune despre cineva. Ai sanse mult mai mari sa fii crezut si creditat daca denigrezi o persoana sau daca te plangi ca ai patit ceva rau. Eu, insa, mi-am propus sa fac o lista cu destinatari ai multumirilor mele si s-o imprastii in lume.

Sunt profund recunoscatoare:

- iubitului meu, Paul Buciuta, care m-a salvat de la tristete, si mi-a daruit viata pe care am visat-o mereu

- Simonei Catrina, prietena mea buna si generoasa, fara de care n-as fi fost nimic din ceea ce sunt azi

- fetelor intalnite pe blog, care mi-au devenit prietene si in viata adevarata si mi-au daruit increderea si dragostea lor

- celor cinci jandarmi din Ploiesti care ne-au ajutat ieri sa scoatem masina din zapada

- doctoritei Cezara Bucur care m-a ajutat sa o nasc pe Izuta si moasei Elena Axinte, care a fost atat de buna cu mine, ambele de la minunata Maternitate Regina Maria

- Aurorei Liiceanu, care ma onoreaza cu prietenia sa

- profesoarei Lucia Aman, care m-a invatat limba latina

- Mihaelei Pavel, care mi-a trimis in dar intr-o zi, fara niciun motiv, o hainuta rosie care mi-a schimbat destinul

- lui Peter Gabriel, a carui muzica m-a tinut in viata si-mi aduce mereu bucurie

Nu se incheie aici lista mea. Dar va rog sa continuati voi, cu propriile voastre gandurile. Va propun sa scrieti si voi aici listele recunostintei voastre. Ca si cum am afisa pe un perete numele celor care ne merita multumirile. Ca si cum i-am inscrie pe un acatist. Voi cui sunteti recunoscatori?

Pe cine nu lasi sa moara …

Mi s-a parut mereu o vorba proasta: Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. Si, totusi, in ciuda indarjirii mele de a-i nega adevarul, am simtit-o pe propria-mi piele de mai multe ori.

Sunt un om naiv si convins ca inca exista pe lume bine, facere de bine si recunostinta pentru binele facut. De-a lungul ultimilor ani, de cate ori am avut puterea sa intind mana cuiva aflat in necaz, sau in incertitudini, sau in cadere libera, am facut-o fara ezitari. Am fost mandra de oamenii pe care i-am descoperit si i-am incurajat. Am impartit laude si drepturi fara zgarcenie, am adunat de pe drumuri personaje care-si pierdusera busola si eu le-am ajutat sa isi regaseasca directia. Numai ca, din pacate, cu foarte putine exceptii, parcursul relatiei mele cu cei carora le-am daruit timp din timpul meu, curaj, putere, dragoste, faima sau bani a fost cam acelasi. In foarte scurt timp, tot ceea ce capatasera pe negandite li s-a parut ca li se cuvine profund - ca dovada ca am fost convingatoare in incurajarile mele. Si n-a mai durat mult pana cand oferta mea li s-a parut de nimic si-au inceput sa fie nemultumiti, sa carcoteasca si, mai apoi, sa se revolte.

Nu stiu daca eu am reactionat corect sau intelept, dar, de fiecare data, am facut acelasi lucru. Mi-am retras integral, si cu nedisimulata parere de rau, intreaga oferta. Pe cei care fusesera someri, iar eu ii incurajasem sa fie scriitori, i-am poftit sa redevina someri sau sa caute altundeva onorurile cuvenite. Pe cei pe care nu-i iubea nimeni de ticalosi ce erau, iar eu i-am iertat de pacate, dar nu le-am oferit indeajuns - in opinia lor, i-am trimis inapoi in lumea lor fara iubire. Pe cei nemultumiti de cat de putini bani sau atentie le ofeream, i-am rugat sa ma ierte, pentru ca eu nu le mai pot oferi chiar nimic, asa cum se intampla pe vremuri, cand nu tineam la ei. Pe cei care nu mai suportau sa fie tinuti pe loc de regulile locului in care i-am poftit sa vina atunci cand nu aveau niciun liman catre care sa mearga, i-am invitat sa zboare mai departe, sa nu se lase ingradititi.

Niciunul, dar absolut niciunul nu a plecat mai departe purtandu-mi recunostinta pentru schimbarile pe care le-am adus in viata lor. Dimpotriva. Mi-au promis la plecare ca nu vor putea ierta niciodata ofensa mea. Ca regreta profund ca au investit in relatia noastra si ca nu i-am meritat ca tovarasi de drum. Ca e inadmisibil sa oferi ceva si apoi sa nu plusezi cand ei ti-o cer, sau sa nu mai poti oferi cand circumstantele s-au schimbat.

O vreme, am suferit amarnic pentru asemenea intamplari. Apoi am inceput, cred, sa ma obisnuiesc. Ma invat tot mai mult sa nu am asteptari si sa nu cred ca fac un bine cand investesc in oameni. Sa dau fara sa cer nimic, sa ofer fara sa pretind ceva in schimb. Cand voi invata si sa ma apar de rautatile pe care le improasca aceia care nu te pot ierta ca le-ai facut un bine inseamna ca sunt, cu adevarat, adaptata lumii in care traim. Dar mai am ceva cale de strabatut pana acolo…

“Multumesc”- un cuvant greu de spus

Nu avem exercitiul recunostintei. Fata de cei carora le datoram ceva ne simtim mai degraba stanjeniti, decat in stare sa le aratam gratitudinea noastra. “Multumesc” e, foarte adesea, un cuvant greu de spus.

Am constatat foarte des in ultima vreme ca oameni care ti-au cerut ajutorul il primesc cu drag si iti sunt recunoscatori, dar ajung, inevitabil, sa considere ca li se cuvine ceea ce le oferi, daca insisti in ofranda sau sustinerea ta. Iar atunci cand nu mai esti dispus sa le oferi ceea ce, cu generozitate, le-ai dat pentru o bucata de vreme, ajung sa te urasca intocmai ca atunci cand le-ai fi facut un rau, nu ca atunci cand incetezi a le mai face un bine.

Daca, o vreme, dai bani cuiva, si intr-o zi nu-i mai dai, el se va simti talharit, nu recunoscator. Daca angajezi pe cineva care avea mare nevoie de o slujba si te roaga sa-l iei cu orice pret, dar, la un moment dat, nu mai ai nevoie de serviciile lui, te va dispretui ca pe un angajator tiran si nemilos. Daca pentru un timp iei pe cineva la tine acasa, pentru ca nu are unde sa stea, cand ii vei spune ca nu-i mai poti acorda adapost, el se va transforma in dusmanul tau, in niciun caz nu va pleca avand sufletul plin de recunostinta ca l-ai gazduit cat ai putut.

Incerc sa-mi invat copiii sa spuna “multumesc” de fiecare data cand este nevoie, si ma straduiesc sa-i fac sa vada in cei din jur partea frumoasa, gesturile nobile. Sa nu se supere atunci cand un copil care i-a lasat sa se joace cu jucaria lor le-o cere inapoi, si sa fie cu adevarat recunoscatori pentru ceea ce primesc de la cei din jur. Dar stiu cat este de greu. Cateodata mi-e greu mie insami sa fiu deschisa catre frumusetea oamenilor care ma inconjoara. Si, in plus, am fost de prea multe ori ranita de nerecunostinta unor oameni carora le-am schimbat viata in bine ca sa nu stiu deja, prea bine, ca nu-i usor deloc sa spui “multumesc”.

Artistii

Nu toti suntem in stare sa vedem frumusetea lumii. Cei mai multi dintre noi trecem pe langa splendori neasemuite fara sa le bagam in seama. Dar Dumnezeu a lasat pe pamant artistii, care sa decupeze bucati din minunatia pamantului si a vietii noastre, si sa le daruiasca tuturor celor care nu au puterea sa vada singuri miracolul.

Dintre cei carora artistii le ofera bucati de lume si bucati din propria lor viata subsumata maretiei si sacrificiului, nu toti sunt in stare sa primeasca ofranda. Sunt si oameni care raman pe mai departe orbi la frumusete. Care nu pot vedea nici culorile lumii de dincolo de fereastra, nici pe cele ale unui tablou sau ale unui film. Care citesc degeaba si nu pricep nimic. Care se uita la o fotografie si nu-i cutremura nicio emotie. Care n-au intrat in viata lor intr-un muzeu sau au intrat o singura data, demult, si atunci au facut legamant sa nu mai calce altcandva intr-un loc de pierzanie de vreme.

Dar cei mai multi dintre noi primim enorm si purtam recunostinta pentru totdeauna artistilor care ne-au facut sa vedem si sa intelegem lumea, asa cum noi, in singuratate, n-am fi putut s-o facem niciodata.

Viata mea s-a urnit inspre marile intelesuri, cu cate un pas sau cu cate o suta, dincolo de Marquez, dincolo de Nikita Mihalkov, dincolo de Beethoven, dincolo de Peter Gabriel, dincolo de Michelangelo, dincolo de Shakespeare, dincolo de Eminescu sau Nichita Stanescu. Si viata a fost buna cu mine si mi-a ingaduit sa fiu inconjurata de fiinte pe care le iubesc si le admir deopotriva, care sunt cei mai apropiati oameni ai sufletului meu si cele mai demne de admiratie fiinte pe care le-am intalnit vreodata: Simona, Aurora, Paul, Ionut, impreuna cu care destelenesc misterele artistice ale fiecarei zile, care ma fac sa vad lumea cu ochii lor plini de har si sa fiu mai buna, mai puternica, mai mandra de mine si de ei.

Daca ar fi sa aleg o carte, as alege Un veac de singuratate.

Daca ar fi sa aleg un film, m-as decide asupra Pacientului englez.

Daca ar fi sa aleg o statuie, as alege Pieta- a lui Michelangelo.

Un cantec, In Your Eyes.

O voce, Ana Belen.

O strofa, “De ce taci cand, fermecata,/ Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei, dulce corn,/ Pentru mine, vreodata?”

Voi?…