Tinereţe fără frumuseţe…

Deşi se presupune că ar trebui să scriu o pveste despre micile gesturi pe care le fac eu în fiecare zi, simt că aici nu mă reprezint doar pe mine înusumi, ci o generatie întreaga. M-am uitat peste câteva din celelalte poveşti şi au fost unele chiar foarte bune, însă privind la numele autorilor am realizat că majoritatea sunt scrise de fete/femei. Tocmai de aceea cred că ar fi bine de auzit şi o altfel de variantă. Această variantă, care nu numai că vine din partea sexului opus majorităţii de pe site, ci care vine tocmai din partea unui puşti de 17 ani.

Trăiesc alături de o generaţie obişnuită cu viteza. Tinerii cu care interacţionez zilnic sunt obişnuiţi să facă ceea ce vor sau ceea ce le place în cel mai scurt timp posibil. În toată această viteză pe care o experimentează aş vrea să cred că nu uită de micile gesturi care ne aduc mai aproape. Deşi generaţia mea este catalogata ca fiind una fără respect pentru ceilalţi, una rebelă, eu vreau să cred că mai sunt tineri care ştiu să se oprească pentru un gest mic. Un gest care ar putea face lumea mai bună.

Acum, deşi risc să fiu catalogat ca fiind învechit, pot să spun că mi se rupe sufletul când văd un biet bătrân flămând şi fară adăpost. N-aş îndrăzni să stau pe scaun într-un mijloc de transport în comun în defavoarea unui batrân. Şi nu e vorba numai despre bătrâni, pot la fel de bine să spun despre oameni mai înaintaţi în varstă decat mine sau despre femei. Micile gesturi înseamna defapt RESPECT! Odată ce vom şti să ne respectăm în societate indiferent de categoriile din care facem parte: bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, săraci sau bogaţi, micile gesturi vor fi peste tot.

Nu trebuie să facem gesturi frumoase doar pentru cei dragi. Nu trebuie să ne sacrificăm doar pentru cei apropiaţi nouă, pentru familiile noastre. Ar trebui să ne gândim la fiecare om care trece pe stradă prin faţa noastră ca la o posibila ocazie de a face un mic gest pentru a ne aduce mai aproape. Oare doar familia trebuie sa fie mai apropiată? Eu aş îndrăzni să spun NU! Toţi oamenii ar trebui să devină mai iubitori! Mai iubitori faţă de cei din jurul lor şi mai puţin iubitori faţă de ei înşişi! Astfel am trăi într-o societate creată cu adevărat de oameni, deoarece aceasta în care trăim e denaturată şi stricată! Uneori chiar mă întreb cum au putut oamenii, fiind cele mai inteligente fiinţe de pe Pământ, să se individualizeze atât de mult.

Soluţia, atât pentru tineri cât şi pentru cei “mai puţin tineri” ar fi RENUNŢAREA! Iar când spun renunţare mă refer la renunţarea la sine, la propriile placeri şi compasiunea mai mare pentru cei din jurul nostru. Începe, împreună cu mine, să construim bazele unei societaţi în care MICILE GESTURI SĂ NE ADUCĂ MAI APROAPE!

Eu am luat deja această hotărâre, şi anume să mă gândesc mai mult la ceilalti. TU AI LUAT-O?

De ce fumam?

Am inceput sa fumez pe cand eram studenta. Venisem dintr-un oras de provinice si ma simteam foarte singura. Nu stiu nici acum de ce mi s-a parut o solutie sa aprind o tigara.

Poate pentru ca, atunci cand te simti singur, nu stii ce sa faci cu mainile. Poate pentru ca mi se parea ca intru, astfel, in randul lumii, si nu mai sunt fata timida, ratacita intr-un oras necunoscut.

In anii in care am stat cu alte trei fete in camera de camin, doua dintre noi fumau si doua nu fumau. Era, insa, atat de fum in camera noastra, incat nu cred ca mai avea vreo insemnatate cine aprinde tigara si cine doar inhaleaza fumul alteia. In epoca aceea imi erau antipatici nefumatorii si ma simteam jignita daca indraznea cineva sa-mi spuna ca, in casa lui, nu se fumeaza.

Au fost apoi anii primei slujbe, in care, tot asa, sub pretextul ca fumatul ma face sa ma simt in largul meu, am continuat sa fiu dependenta de tigari. Si au fost anii in care am inceput sa simt ca mi-e tot mai greu sa alerg si sa urc scarile. Ca si cum as fi imbatranit galopant, desi eram doar o fata de douazeci si ceva de ani.

M-am lasat de fumat dintr-o data, cand, nu stiu cum, nu stiu de ce, tigarile s-au scumpit atat de mult, incat aproape se dublase costul unui pachet. A fost un moment de deznadejde in care am inteles ca e absurd sa ma incapatanez de aproape zece ani intr-un viciu care ma face sa fiu si mai saraca decat sunt. Nu pot sa mint si sa spun ca motivul pentru care m-am lasat ar fi fost o intelegere profunda a raului pe care mi-l aducea. Dar pot sa depun marturie cat de mult bine mi-a adus renuntarea la tigari.

Nu am, asadar, o istorie exemplara in privinta renuntarii la fumat. Motivele mele au fost conjuncturale si mercantile. Dar pot sa va spun cata usurare, cata putere, cata mandrie, cata tinerete mi-au adus lunile in care, incet-incet, ma curatam de vechile deprinderi. Nu mi-a fost usor. Am avut o vreme in care visam ca dau spargeri la tutungerii. In visele mele furam tigari, ca sa nu mai raman niciodata cu camara goala si cu plamanii curati. Dar, in stare de veghe, urmaream cu ochi uluiti transformarile miraculoase pe care mi le aducea intoarcerea la o viata sanatoasa.

Nu-i antipatizez pe fumatori, dar spun oricui care ma intreaba ca e un viciu absurd, care ne strica vietile. Mi-ar fi drag sa pot convinge pe toti cei care fumeaza sa renunte, asa cum mi-ar fi drag sa ii fac pe toti - in frunte cu mine insami- sa traiasca sanatos pe de-a-ntregul, sa manance legume si sa bea apa plata, nu fleica de porc si bere neagra. Dar eu stiu ca suntem oameni liberi, iar libertatea noastra include si slabiciuni, si neputinte, si caderi, si inaltari. Si renuntari. Si ca, din pacate, fiecare dintre noi ajunge la adevarurile profunde abia in momentul in care el insusi este pregatit sa o faca.

Minunea de dupa renuntare

Tine de lectiile vietii si ale divinitatii. Abia dupa ce renunti sa te zbati, sa cersesti, sa pretinzi explicatii, iti este data in dar o sansa. Si daca atunci esti pregatit s-o primesti, iar sufletul tau nu e inca ranit de moarte, vei gasi implinirea.

O  prietena din alta viata mi-a impartasit epopeea cruda a incercarilor ei de a avea un copil. Mi-a povestit cum a stat zile in sir prin spitale si cum a indurat de zeci de ori procedurile umilitoare ale inseminarilor artificiale si ale fertilizarilor in vitro. Cum relatia ei si a barbatului iubit s-a frant de o mie de ori sub greutatea incercarilor si a esecurilor. Si cum, intr-un final, s-au resemnat cu ideea ca nu pot avea copii. Cum a trait o vreme in linistea gandului ca nu le-a fost dat sa devina parinti, si ca nu se mai poate face nimic. Ca viata le-a dat alte rosturi si ca incrancenarea lor nu va duce, niciodata, la un rezultat. Apoi au demarat formalitatile pentru a infia un pui de om. Numai ca, in dimineata de dinaintea vizionarii primului orfelinat, un test de sarcina, facut intr-o doara, le-a daruit, atunci cand n-o mai asteptau de mult, minunea.

I-am povestit si eu cum am asteptat dragostea si-am scotocit dupa ea in toate colturile inimilor intalnite si-n toate cotloanele pamantului. Cum, in numele marii mele iubiri neintalnite, am facut gesturi necugetate, explorari indraznete, disperate, absurde, ridicole. Si abia dupa ce ani si ani m-am irosit si m-am sfasiat inaltandu-ma in sperante inutile si prabusindu-ma apoi pana pe fundul rabdarii, abia dupa ce am trait durerea intreaga a revelatiei ca nu exista dragoste, a venit la mine iubirea cautata, dorita, visata.

“Cand ai tupeul sa dai o sentinta si sa spui tu ca nu se poate sau ca nu exista ceea ce cautai, destinul vine sa te contrazica, si uneori o face intr-un mod minunat”, mi-a spus ea. “Cand ai ajuns cu durerea la limita de a indura, cand ai baut pana la fund paharul umilintei si al deznadejdii, abia atunci esti vrednic sa primesti o noua sansa”, am contrazis-o eu.

Dar cred ca aveam dreptate amandoua. Sau greseam, si una si cealalta…