Micile gesturi care ne aduc mai aproape

Buna ziua,

Milioane de planuri, sute de strategii, planificarea fiecarui pas si miscare, calcului oricarei variante posibile de realitate, pregatirea reactiei si atitudinii. Miliarde de variabile, o singura premisa: ea era sufletul meu pereche.

Alaturi de ea ma cele mai mari realizari, cele mai frumoase amintiri, cele mai frumoase clipe, iar in curand familia noastra se va mari si vom deveni parinti pentru prima data si toate acestea din dragostea noastra.

Pentru toate acestea ii multumesc in fiecare moment al vietii mele.

Ciprian

intalnire cu un bun prieten

Sunt momente, in viata, cand simti nevoia sa te vezi cu cel mai bun prieten. Sa stai de taina si sa savurezi o cafea cu prietenul(a) tau(a)  ca in vremurile trecute.Intr-adevar, eu consum multa cafea dar, cea mai buna dintre ele ramane, totusi, Alintaroma Jacobs. Ma atrage aroma sa unica si culoarea verde. Si, de ce nu, este si mai gustoasa, atunci cand o bei cu un bun prieten.Te simti mununat si plin de viata, iar atmosfera si ambientul alaturi de prietenul tau se transforma total in clipa minunata care nu trebuie ratata.Eu, personal, am multi prieteni.Insa, doua persoane dintre toti prietenii mei ocupa un loc special in inima si in viata mea. Ador sa savuram Alintaroma impreuna!

sperante

pentru anul care vine imi doresc sanatate, un loc stabil si iubirea celor din jur: respect si cat mai putin stress.

pentru cei dragi mie le doresc tot binele din lume, stabilitate, sanatate si multa putere de munca.

Nimeni nu asculta de mine

Nu am reusit pana acum sa pricep ce fel de autoritate trebuie sa ai, astfel incat cei din jur sa te asculte. Desi ocup de-o viata tot felul de functii de raspundere si am fost, pe bucati extinse din trecutul meu, cap de familie, nimeni nu face din prima nici ce-l rog, nici ce-i cer.

Culmea este ca aproape m-am obisnuit cu asta. Nu mai sunt obidita nici vazand ca oamenii din subordine nu fac niciodata ce si cum vreau eu, decat dupa ce insist, in repetate randuri. Si nici nu imi mai pierd uzul ratiunii atunci cand constat ca propriii mei copii ma trateaza mai degraba ca pe o partenera de joaca de la care ei asteapta supunere si intelegere.

Indicatiile mele profesionale au, intotdeauna, termen de garantie scurt si expira inainte sa ma prind eu ca, gata, si-au trait traiul. “Pai n-ai mai zis nimic despre asta in ultima vreme”, imi explica, firesc, cate un coleg simpatic. Si eu nu ma mai supar, nici nu stiu de ce.

“Nu, multumesc”, imi raspund copiii mei cat de politicos stiu ei sa raspunda, atunci cand ii trimit sa se spele sau sa se culce. Iar cand ii rog sa se imbrace sau sa se grabeasca, imi raspund invocand tot felul de motive care sa-i absolve de o asemenea corvoada: ma doare burta, ma doare capul, sunt foarte obosit, sunt prea mic pentru asta…

Pana si sotului meu i-a luat vreun an ca sa priceapa ca vorbesc serios cand il rog sa avem niste reguli precise ale comunicarii noastre, an pe parcursul caruia am abdicat, de o mie de ori, de la pretentii, revenind, tot de o mie de ori, la dorintele mele fara de care nu pot supravietui in nicio relatie.

Exista insa oameni, vad pretutindeni, care, atunci cand spun o vorba, vorba lor devine lege. Carora le stau copiii smirna, partenerii drepti si angajatii gata sa ii urmeze pana-n panzele albe, iar asta fara ca ei sa fie nici dictatori, nici teroristi. Si ma intreb, de multe ori  - repet, fara sa mai fiu suparata - cum de unii au autoritate, iar altii nu. Ce calitate iti trebuie ca sa ii convingi pe cei din jur sa iti respecte pozitia si cuvantul? Si ce defecte au cei care, pana la urma, sfarsesc prin a se consola ca, asta e, pana la urma poti sa spui si de doua trei ori ce-ti doresti si poti sa te consolezi cu gandul ca te-ai plictisi daca lumea ti-ar face pe plac?

Voi stiti?

Respect

Zilele trecute, intamplator, o doamna detinatoare de functie inalta intr-un trust de presa se straduia sa imi explice cum ca, in zilele noastre, nu mai e cea mai buna alegere sa o asezi pe Nadia Comaneci pe coperta unei reviste.

“Asta”, zicea ea, aratand cu degetul catre marea campioana, “a facut si a dres, a fost, dar nu mai este…” Mi-e jena sa reproduc pe de-a-ntregul discursul pe care l-am lasat sa curga pana cand m-am dezmeticit. Apoi am intrerupt-o amintindu-i ca, in vreme ce ea vorbeste despre Nadia numind-o “asta”, o planeta intreaga se ridica in picioare atunci cand aude numele romancei de care, iata, romanii nu mai stiu sa fie mandri. “Bine… Vedeta asta”, mi-a acceptat ea corectura, apoi si-a continuat discursul defaimator cu ceva referiri la operatii estetice, obligandu-ma sa ma gandesc, automat, cat de bine i-ar fi prins si ei cateva corecturi iscusite, facute la timp. Asa cum ne-ar fi prins bine noua, tuturor, desigur…

Marturisesc ca, dintr-un impuls egocentrist, m-am tot intrebat apoi, oare cum ma numeste respectiva persoana pe mine, dupa ce plec, daca una dintre emblemele vietii noastre nu inseamna mare lucru pentru ea. Si pentru ca nu am gasit un raspuns multumitor (”aia” parca e prea amabil…), am continuat cu reflectia intrebandu-ma de ce e mai la indemana sa fii rau si nepoliticos, cand delicatetea si respectul ne-ar putea aduce atata liniste in suflet.

Avem cateva icoane la care ne inchinam de o viata. Sunt oamenii care ne-au adus atata bucurie in suflet, incat merita sa ii iubim pentru totdeauna. Nadia, Hagi, Ilie Nastase ne-au reinjectat in vene si-n destin mandria de a fi roman. Bucuria de fi campioni. Numai ca, foarte multi dintre noi isi traiesc cu ura si  nationalitatea si destinul, din care anuleaza reperele esentiale. Fara pic de respect. Ce pacat…

Sa te tii de cuvant

Tot mai multi oamenii nu-si mai respecta cuvantul, dar o fac sub pretexte dintre cele mai diverse. Eu urmaresc cu atentie reactiile mele si ale celor din jur, incercand sa inteleg de ce, uneori, e mai simplu sa infofolesti un adevar intr-o mie de scuze decat sa faci ce ai promis.

Vad adesea persoane care se simt bine atunci cand iti promit ceva. Care simt ca devin dintr-o data mai importante atunci cand spun, raspicat “las’ pe mine!”, desi, la o ora dupa ce au promis ca vor rezolva ei ceea ce tu nu poti rezolva, isi dau seama ca ar fi o inutila bataie de cap sa se straduiasca sa si faca ce au zis ca pot face.

Am primit de-a lungul timpului foarte multe promisiuni, din partea unor oameni carora nu le-am cerut nimic. Mi s-a intamplat destul de des sa capat oferte de sponsorizare - care nu se materializeaza aproape niciodata - sau variante rapide de descalcire a unor ite birocratice care, de asemenea, nu au nicicand efect. Mi-au scris oameni necunoscuti care doreau sa imi finanteze urmatoarea carte - dar au disparut inainte sa o faca- si altii s-au oferit sa gaseasca o pila ca sa nu mai stau la coada la pasapoarte, dar nu au gasit si, pana la urma, mai tarziu si mai nervos, tot am stat la coada.

Urmaresc de ceva vreme si fenomenul promisiunilor nerespectate sub motivul cate unei depresii. Pentru ca au diverse angoase, oamenii se simt acoperiti atunci cand isi iau vorba inapoi si, in final, asteapta sa ii compatimesti tot tu. “Nu sunt in cea mai buna forma a mea”, iti spun atunci cand tu privesti derutat si ti-e jena sa le ceri socoteala pentru ce n-au dus la bun sfarsit. “Sunt foarte deprimat”, declara cei care nu vin la timp, pleaca la netimp si nu ispravesc ce aveau de ispravit nici la timp, nici la netimp.

Insa eu cred ca oamenii care izbutesc in viata sunt cei care se tin de cuvant. Vad la cei buni si eficienti ca nu-si iau vorba inapoi niciodata sau, atunci cand o fac, pentru ca nu intotdeauna poti realiza exact ce ti-ai propus, anunta din timp si restabilesc termenii unei noi promisiuni. Iar eu ma educ, in fiecare zi, sa invat sa spun Nu inainte de-a promite ceva ce voi dori apoi sa nu fi planuit niciodata in viata. Si sa devin mai atenta cu propriul meu cuvant, mai mandra de el, mai nobila in felul in care il folosesc si il daruiesc. Pentru ca e tot ce am mai de pret.

Romani de care suntem mandri

Ne-am invatat sa ne scuturam, dezamagiti, cand vine vorba de conditia noastra de romani si de statutul nostru in lume. Ni s-a intamplat tuturor sa calatorim si sa vedem mutrele acre ale celor care au aflat din ce tara venim. Si ne-am molipsit de dispret.

Desi ar fi trebuit ca macar noi, in tara, sa ne cultivam mandria de cetateni ai unei tari fara noroc, dar cu o istorie demna, ne-am molipsit noi insine de pacatul deraderii. Suntem primii care ne luam peste picior atunci cand vine vorba de comparatia cu alte natii. Noi am inventat bancurile in care, dintre un american, un neam si un roman, cel de pe urma e smecher si fenteaza sistemul ori incalca abil legile. Si tot noi spunem despre propria noastra tara ca e frumoasa, dar pacat ca-i locuita.

Iar asta se intampla fiindca suntem primii care uitam ca exista romani care sunt mai cunoscuti si mai iubiti in afara tarii decat printre noi. Suntem cei dintai care uita de Brancusi, de Enescu, de Eugen Ionescu…

Exista in constiinta lumii romani care au schimbat, prin realizarile lor, mersul planetei. Sunt cei recunoscuti cu smerenie in afara granitelor, dar care parca nu valoreaza la fel de mult inauntrul tarii. Eu cred ca Nadia Comaneci e mai iubita in alte tari decat la noi, unde gurile rele gasesc mereu cate ceva de comentat la adresa infatisarii sau a accentului ei. Peste hotare numele Ilenei Cotrubas, al Angelei Gheorghiu sau al Leontinei Vaduva sunt repere insemnate ale scenelor muzicale. Virginia Zeani e un nume adorat si respectat, insa aici aproape nimeni nu a auzit de ea. Damian Draghici este chemat sa cante cu marii artisti ai lumii, iar Rona Hartner e recunoscuta si iubita mai mult in Franta decat in Romania. Si lista ar putea continua mult si bine, pentru ca sunt romani vrednici de aplauzele planetei in mai toate domeniile vietii. Numai ca noi nu prea ii stim. Asa ca las deschisa lista respectului, si va invit sa treceti pe ea nume de romani care merita toata admiratia noastra si care ne salveaza tara de la o conditie derizorie…

In fara celor enumerati mai sus, mai inscriu pe lista numele Gabrielei Szabo.

Mai stiti si alte personalitati al caror nume merita scris aici?

Ce ar trebui sa invete?

Copiii nostri invata la scoala despre multimi si fractii, fac spelling si religie, merg la cursuri de dans si de scrima. Dar ma intreb adesea daca nu-i conducem in directii tot mai gresite. Daca nu-i indepartam, cu ambitiile noastre de a-i vedea mereu premianti, de esente, de lucrurile cu adevarat insemnate.

Mi se intampla adesea sa le cer copiilor mei sa-si petreaca multe ore in fata caietelor sau a cartilor, cand poate ar fi cu mult mai de folos ca, in orele acelea, sa simta ca suntem o familie si ca dragostea noastra ii va apara de toate relele lumii. Insist sa invete sa schieze, pentru ca eu nu am invatat niciodata si asta ma face sa cred dintr-o data ca e important ca ei sa primeasca lucrurile la care eu nu am avut acces. Fiindca nu am avut sansa sa invat sa cant la niciun instrument, desi mi-as fi dorit, imi pun copiii sa ia lectii de pian de doua ori pe saptamana. Si pentru ca nu am avut niciodata patine cu rotile, cand toti ceilalti copii aveau, indes azi debaraua cu role de diverse modele, desi mi-e frica atunci cand ii vad alunecand incolo si incoace.

Revars asupra lor toate ambitiile mele nerealizate. As vrea sa ajunga Victor cantaret, Ilona actrita, ca sa ma instapanesc pe tot domeniul artistic la care n-am fost in stare sa ajung de una singura. As vrea si sa fie bogati si stapani pe ei insisi, ca sa nu treaca prin umilintele conditiei sarmane si nici prin incertitudinile care iti otravesc viata cu ezitari. Si atunci insist sa invete cate doua, trei limbi straine, sa ia note mari, sa studieze muzica, tenis, inot, pictura si dansuri, in speranta ca tot talmes-balmesul asta de invatatura le va deschide mai usor portile spre implinire.

Dar eu, in adancul inimii, stiu ca toti copiii ar trebui sa invete, mai temeinic decat orice altceva, regulile politetii profunde, normele discretiei care innobileaza. Toate formele respectului pentru munca si pentru frumos. Legea de a spune adevarul si numai adevarul si raspunderea de a fi oameni vrednici, care nu se dau deoparte atunci cand e greu.  Increderea ca dragostea e marea sansa a oamenilor de a fi fericiti. Curajul de a-si alege ca liman familia in care sa daruiasca si sa primeasca iubirea. Si abia apoi, daca se mai poate, engleza, pianul, desenul, tenisul sau artele martiale…