Casatoriti. Necasatoriti

Tot mai multi oameni care se iubesc aleg sa isi pastreze iubirea departe de conventii si nu se mai casatoresc. Iar alegerea lor e onesta, nu manata de dorinta de a insela sau de a evada cat mai iute din cuplu la prima incercare, ci, dimpotriva…

Multa vreme am suspectat ca fuga de casatorie e un fel de  fuga de responsabilitate, mascata sub fraze invatate de la altii. Ca “la ce bun o hartie?” e paravanul pentru cei care vor sa se prezinte lumii ca necasatoriti, desi acasa concubineaza temeinic cu cate cineva care-si imparte cu ei visele si sperantele. Ca formula “nu cred in casatorie” e totuna cu “n-avem nimic de impartit, deci acum am plecat”. Si, inca, in multe cazuri, asa este.

Numai ca sunt si din ce in ce mai multi aceia care se apara de casatorie tocmai pentru ca nu vor sa se lase coplesiti de rutina. Care simt ca exact faptul ca nu-si apartin, cu acte, unul celuilalt, ii face sa fie vii, atenti, tandri, grijulii cu pretioasa lor intalnire. Si care consimt sa nu semneze contracte, ferindu-si astfel dragostea de oboseala regulilor precise.

In noul Cod Civil e prevazut si contractul prenuptial, in care poti inscrie toate normele legate de fidelitate, de avere, de copii, de sex. Daca nu-ti respecti partea ta de contract, aduci prejudicii partii adverse (care n-ar trebui sa fie adversa) si atunci platesti despagubiri. Intr-un fel, lucrurile sunt randuite corect, de la bun inceput. Dar mai poate fi bun un inceput de viata parafat la notar? Mai e iubire aceea care cheama avocatii sa-i faca legile?

Am crezut mereu in casatorie, dar recunosc faptul ca merita tot mai putin respect. In jurul meu vad atat de multi oameni care isi mint si isi insala partenerul, incat sunt tot mai sceptica si mai nedumerita. Si stiu ca iubirea mea de azi e intreaga si vie pentru ca de buna voie si nesiliti de nimeni am hotarat sa stam impreuna cat timp ne vom putea fi unul altuia credinciosi pe de-a-ntregul. Exact ca doi oameni necasatoriti.

Responsabilitatile

Exista un moment, in copilaria noastra, dincolo de care incep responsabilitatile. Exista o zi in care intelegem ca avem griji si obligatii pe care trebuie sa le indeplinim, chiar daca nu vrem sau ni se pare ca nu putem.

Am lacrimat la serbarea de sfarsit de gradinita a baietelului meu nu numai de emotia glasurilor suave impletite in cantece de ramas bun, cat mai ales gandindu-ma ca, odata cu scoala, se termina cea mai senina bucata de copilarie. Am plans si mai demult, in urma cu aproape patru ani, cand Ilona s-a pregatit sa faca aceeasi trecere spre lumea plina de reguli si de obligatii. Pentru ca eu, spre deosebire de copiii mei, stiu deja ca rostogolirea spre viata in care toate poverile sunt pe umerii tai incepe odata cu clasa intai. Si nu se mai termina niciodata.

Toti copiii vor sa fie mari mai repede decat le ingaduie timpul. Toti copiii sunt tentati sa isi masluiasca varsta adaugand o jumatate de an, sau un an, sau doi, fara sa fie in stare sa intelega prea bine de ce oamenii ajung sa-si doreasca, mai tarziu, sa spuna ca au ani mai putini decat cei inscrisi in actele lor. Pentru ca, privind de jos in sus, se intrevede doar frumusetea vietii de adult. Libertatea de a lua decizii e vazuta ca un drept, ca o sansa. Iar puterea de a-ti asuma responsabilitatea pentru ceea se intampla cu tine si in jurul tau pare o poarta deschisa catre adevarata bucurie de a trai.

De aproape 20 de ani hotarasc tot ceea ce tine de mine insami, iar de un deceniu incoace decid ce e mai bine sa fac si pentru mine si pentru copiii mei. In acesti ultimi 20 de ani am tanjit, de mii de ori, sa fie cineva mai bun, mai puternic, mai intelept decat mine, care sa imi spuna ce e mai bine sa fac si sa isi asume raspunderea intreaga. In ultimii zece, am cautat pe cineva care sa poata lua cele mai bune hotarari pentru destinul copiilor mei. Am inteles, insa, la timp, ca, dupa ce te faci mare, nu mai beneficiezi de marele privilegiu al lipsei de raspunderi.

Imi spun catodata ca as vrea sa fiu iarasi copil, chiar daca stiu ca nu se mai poate. Sunt mare. Si responsabilitatile au inceput candva, demult, si s-au adunat in noian…

Ratiune si responsabilitate

Sunt barbatii mai responsabili decat femeile? E adevarat ca ratiunea a fost repartizata domnilor, in timp ce sensibilitatea a ramas, aproape intreaga, exponentelor sexului frumos?

Mi-a atras atentia, inca de la prima vizionare a filmului “Mai bine nu se poate”, una dintre replicile personajului principal. Intrebat cum de reuseste atat de bine sa descrie in cartile sale trairile unei femei, personajul interpretat de Jack Nicholson a raspuns: elimin ratiunea si responsabilitatea si obtin rezultatul dorit. Replica e menita, desigur, sa starneasca un zambet, dar, categoric, n-ar fi avut atata succes daca n-ar fi continut in miezul ei ceva adevarat.

Am asistat de nenumarate ori la discutii legate de capacitatile diferite ale barbatilor si femeilor. Stiu deja ca barbatii sunt cei mai buni bucatari si ca, pe taramul filosofiei, nu s-au remarcat prea multe dudui. In schimb, in domeniul educatiei si al ingrijirii, femeile au daruri care le fac de neintrecut. Insa, in ciuda rezultatelor concrete si evidente de pe terenul accidentat al vietii cotidiene, eu am intalnit mai multe femei harazite cu simtul rar si pretios al responsabilitatii, decat barbati. Mai multe domnite care, in profesia lor, s-au dovedit a fi absolut exceptionale, rationale, meticuloase, desavarasit coerente in tot ceea ce intreprind. Si care, evident, obtin rezultate mai bune decat colegii lor proveniti din sexul tare. Iar in ceea ce ma priveste, fara jena si fara modestie, marturisesc ca in 95% dintre cazuri, am fost mai buna, mai eficienta, mai harnica si mai talentata decat toti colegii mei, de scoala sau de munca, desi ma revendic din stirpea oamenilor prea sensibili, deschisi catre toate durerile si neintelesurile lumii, dar si, totodata, catre tot ce e mai frumos pe pamant.

Nu stiu daca scenaristul filmului cu Jack Nicholson chiar credea ce scria, dar eu stiu ca m-am bucurat mereu de conditia mea de femeie, chiar daca atat de grea. Faptul ca m-am nascut in tabara aceea a lumii care are dreptul sa planga, sa nasca, sa lesine, mi-a dat si imi da dreptul sa traiesc mai mult, mai intens, mai profund, mai nuantat decat multi alti posesori de ratiune si responsabilitate mai adanci decat ale mele. Si stiu ca n-as schimba asta pe nimic in lume…