Cartile

Exista mereu cate un motiv care ne impiedica sa citim. Exista mereu cate un pretext care ne face sa ne simtim impacati ca ne indepartam de carti, desi experienta lecturii e, pentru fiecare dintre noi, una aproape mistica, inaltatoare, deschizatoare de mari revelatii.

Si, totusi, citim tot mai putin si tot mai rar. In locul cartii de pe noptiera asezam laptopul. In locul paginilor strabatute seara, inainte sa alunecam in vis, alegem, aproape intotdeauna, o rasfoire grabita, cu telecomanda, a canalelor tv. Pentru ca in orice dormitor al zilelor noastre exista, astazi, un televizor care, ca un intrus, ne-a furat intimitatea si somnul tihnit.

Nu fac morala altora, ci mie insami. Eu sunt cea dintai care nu-si mai gaseste timp de ajuns pentru “cetitul cartilor”, desi vorbelor lui Miron Costin - “nu este alta si mai frumoasa si mai cu folos in toata viata omului zabava decat cetitul cartilor” - vorbe asezate in slova de cerneala cu  trei veacuri jumate in urma, le-am simtit splendoarea intreaga, nu doar le-am invatat arid, pe dinafara, intr-o ora de scoala. Si desi am descoperit eu insami, cu vreo trei decenii jumate inapoi, ca, totusi, cele mai trainice, mai profunde, mai fidele bucurii ti le ofera cartile, fara sa iti ceara nimic in schimb.

Pentru cei aflati mereu pe drumuri s-au inventat cartile vorbite, pe care le asculti in masina. Dar pentru cei care nu sunt deschisi revelatiilor cuvantului nobil, asezat in file de hartie, ce fel de carti ar trebui sa se nascoceasca? Fiindca, asa cum stiu ca fericirea intreaga ne-a fost data prin iubire, prin familie, prin pruncii nostri care sa ne implineasca numele si sufletul,  ma indoiesc ca din formula unei vieti traite cu rost pot lipsi cartile, prietenii nostri cei mai buni, in paginile carora ne putem oglindi si regasi.

Intamplari ciudate

Am trait, intr-o viata de om, cateva intamplari ciudate pentru care nu am reusit sa gasesc niciodata o explicatie in cheia normalitatii. Asa ca le-am trecut in categoria miracolelor si nu le-am mai cercetat cu sublerele mintii.

In 2004, in dimineata in care in Oceanul Indian s-a produs cumplitul, celebrul, ingrozitorul tsunami, am simtit in somn panica venita de peste o jumatate de pamant, iar groaza ca se indreapta spre mine un val urias m-a trezit. Am adormit la loc, dardaind de frica si de oboseala, dar, cand m-am trezit peste cateva ore si am pornit televizorul, m-a inghetat, la fel de tare ca stirea venita de peste mari si tari, revelatia ca am simtit, in clipa producerii catastrofei, toata spaima si durerea unor oameni despre care nu stiam nimic…

Intr-o iubire trecuta, intr-o zi in care barbatul meu pleca sa se intalneasca in parc cu o alta femeie, iar eu nu aveam puterea sa plec sa ma intalnesc cu singuratatea mea, dupa ce s-a inchis usa in urma lui si in mine s-au dezlantuit toate deznadejdile, toate umilintele, toata durerea lumii, am ingenuncheat in fata icoanei mele si am plans, hohotind. Si-am implorat, in gand, o minune care sa-l intoarca din drum. Nu stiu daca am plans un minut sau un ceas, dar stiu sigur ca atunci cand am ridicat ochii spre fereastra, afara hohotea ploaia. Si ca el se intorsese din parcul ravasit de rafale.

In primavara asta, intr-una dintre zilele petrecute cu copiii mei la Disneyland, Victor, baietelul meu, care abia implinise 5 ani, mi-a ridicat tricoul si m-a rugat sa-l las sa stea putin cu palmele lipite de pantecul meu. “De ce?”, l-am intrebat, intrigata, mai ales ca scena asta se petrecea undeva pe strada, in timp ce eu taram vreo doua sacose pline cu jucarii si hainute pe care, din pricina insistentei copiilor mei si-a slabiciunii mele de mama singura, nu reusisem sa le las in magazin. “Fiindca vreau sa vad daca ai un bebe in burtica, sau nu”, mi-a zis el. Iar eu l-am repezit, fiindca eram sigura ca n-am niciun bebe nicaieri, nici in burtica, nici in planuri. Si, totusi, peste inca doua saptamani, cand prima ecografie a medicului imi confirmase testul meu de sarcina, care-mi confirmase, la randu-i, banuiala ca, totusi, ramasesem insarcinata inainte sa plec la Disneyland, in seara in care eu priveam absenta spre televizor, iar copiii dadeau sa adoarma langa mine, Victor a venit din nou, si-a lipit urechea de burta mea, si mi-a zis: ”Acum sunt sigur ca ai un bebelus aici”. Si apoi a adormit.

Mi s-au intamplat cateva lucruri pentru care mintea mea nu a gasit niciodata explicatii.  Am aflat in vis parola unui computer in care am gasit ceea ce cautasem un an intreg, am tras la un examen dintr-o suta de bilete singurul subiect pe care mi-l doream cu adevarat, am presimtit cu o zi inainte cand s-a intamplat ceva esential in cariera mea sau am aflat, dintr-o afirmatie fara noima a vreunui prunc de-al meu, ceva esential pentru viitorul meu… Nu stiu cum s-a intamplat si, mai ales, nu stiu de ce. Nici macar nu ma mai intreb. Doar uneori simt nevoia sa-mi amintesc ca ar trebui sa intelegem ca viata noastra e mai mult decat putem pricepe la o simpla privire fugara, si poate ca e altceva decat o simpla insiruire de intamplari deslusite de logica.

Va poftesc la cafea!

Suntem la prima intalnire. Va primesc cu sufletul deschis, cu cafeaua aburinda pe masa, cu povestile destinului meu pregatite pentru a va fi impartasite. Va astept, de-acum inainte, in fiecare zi - si, daca sunteti bantuiti de insomii si in fiecare noapte - pe www.coffeechat.ro. Un spatiu al conversatiilor profunde si fermecatoare.
Incep aici si acum o poveste de dragoste care va curge printre aburi de cafea. Deschid usile catre un spatiu al confesiunii, catre o lume in care conversatiile vor fi profunde, memorabile, in stare sa nasca revelatii.
Sunt pregatita sa-mi fac noi prieteni si mi-am dereticat casa si sufletul pentru ca am de gand sa va poftesc, in fiecare zi, la cafea. Ritualul e plin de tandrete, si sper sa vi-l insusiti. Eu ma trezesc prima, pun la fiert apa vie, apa cu suflet, si pregatesc cafeaua. Am cesti verzi pentru toata lumea care are ceva de impartasit celorlalti si am licoare miraculoasa, care sa ne umple de viata, pentru toti aceia care simt nevoia sa stea de vorba cu cineva care sa-i inteleaga. Nu, nu eu sunt aceea care detine toate raspunsurile, ci vom cauta impreuna intrebari destepte si solutii ingenioase ca sa fim mai frumosi, mai buni, mai puternici, mai binecuvantati cu zambet si cu dragoste. Nu stiu nici eu cum o sa facem si unde o sa ajungem, asa cum nici Alice, in tara minunilor nu banuia viitoarele revelatii. Dar atunci cand treci cu sufletul deschis dincolo de oglinda, cand pasesti curajos in labirinturile intelegerii de sine si de ceilalti, si, mai ales, cand cafeaua cu gustul cel mai bun din lume ti-a parfumat dimineata, fiecare zi te obliga sa traiesti miracole.
Buna dimineata, in cea dintai dimineata a intalnirii noastre! Va astept la cafea, sa-mi spuneti cine sunteti si cam pe unde ati cautat fericirea pana acum. Iar cei norocosi, care au si gasit-o, sa ne povesteasca si ce culoare avea…