O sa fie fata. Ba o sa fie baiat

Gabriela Vranceanu Firea se declara cu voiosie gravida in vazul si auzul lumii, iar ori de cate ori participa la emisiuni usuratice, subiectul principal de discutie este sexul copilului pe care urmeaza sa-l nasca peste vreo jumatate de an.

O sa fie baiat, ii spun colegii de canapea mondena, uitandu-se lung la forma burtii ei micute si explicandu-i ca e tuguiata si adunata, drept care stiu ei sigur ca nu poate avea alt sex. Dar ea ii contrazice, explicandu-le ca o colega de la machiaj i-a garantat ca face fetita, fiindca i s-a latit fata si are buzele un pic umflate. Astimp, Gabi Firea nici nu arata a gravida. N-are burta aproape deloc, iar la fata arata mai prelunga, mai trasa si mai luminoasa ca oricand, fiindca e abia-abia la inceput de sarcina, si doar fiindca declara ea ca poarta in pantec un pui viu pe care-l va hrani cu lapte produs de propriile-i mamele, asa cum am invatat de mici ca se intampla la toate mamiferele, iti dai seama de minunea care sta sa i se intample.

E limpede, ea isi doreste fetita, fiindca si ea si sotul au baieti din casatoriile anterioare. Asa ca se bucura mai abitir la speculatiile celor care elucubreaza in directia dorita de ea. Insa, dincolo de joaca de-a emisiunea, banuiesc ca stie ca predictiile babesti nu se potrivesc decat in 50% dintre cazuri, adica exact in situatiile care se potrivesc oricaror imparteli aleatorii.

Exista vreo metoda infailibila de-a stabili sexul copilului inainte ca ecograful sa-si faca treaba? Eu am dus la bun si fericit sfarsit trei sarcini si am trecut, de fiecare data, prin aceleasi aventuri, asteptari si presupuneri care, niciodata, nu s-au adeverit. Stiu metoda cu sarea presarata in par si am aflat toate calculele in functie de anul nasterii parintilor si de fazele lunii in zilele conceptiei. Dar am constatat ca nu functioneaza. Oricat de mult ne-am dori sa avem un baiat sau o fata, pana la urma se va naste nu copilul pe care l-am strigat noi, in virtutea unor ambitii omenesti, ci acela care ne-a ales sa ii fim parinti, in functie de randuielile dumnezeiesti. Iar daca suntem oameni buni, si daca ne-am rugat din tot sufletul, uneori, se mai intampla si sa se intalneasca dorinta noastra cu vointa Sa…

Cand suntem pregatiti sa devenim parinti

O prietena pe care am reintalnit-o dupa aproape douazeci de ani mi-a marturisit, vazandu-ma cu trei copii in jur, ca ea nu s-a simtit inca pregatita pentru a fi mama. Ca isi doreste foarte mult sa traiasca aceasta experienta, ca sotul ei ii este alaturi la bine si la rau, dar ca asteapta, inca, acea revelatie care s-o faca sa se simta pregatita pentru a aduce un copil in familia lor.

Are 40 de ani fara cateva luni. Iar eu, desi am simtit ca faptuiesc o indiscretie, am indraznit s-o intreb daca nu se simte presata de varsta in a lua o decizie. Mi-a raspuns cu glas senin ca nu. Ca traim vremuri in care limitele varstei au fost, deja, incalcate de atatea ori, incat nu mai sperie pe nimeni. Si mi-a insirat exemplele tuturor starurilor de la Hollywwod care au devenit mame pentru prima, a doua sau a treia oara abia dupa patruzeci si hat de ani.

Nu e treaba mea, mi-am spus in gand, de o suta de ori, si am dat sa-mi iau la revedere. M-am gandit ca nu am cum sa inteleg nimic din ce gandeste ea, ca nu stiu ce a trait in ultimii ani si ca faptul ca o recunosc din alte vremuri nu inseamna ca o cunosc… Dar apoi, inainte sa ne despartim, mi-am luat inima in dinti si i-am spus ceva ce cred din tot sufletul. Ceva ce merita spus oricarei femei, oricarui om, nu doar unei prietene: ca nu esti niciodata pregatit sa ai un copil. Ca nu te simti niciodata cu adevarat atat de intelept, atat de puternic, atat de curajos, atat de bogat, atat de linistit, incat sa spui cu seninatate: da, acum e momentul.  Si ca decizia seamana cu aceea, nebuneasca, in care iti dai drumul atarnat de o coarda elastica deasupra unei prapastii sau te arunci cu capul in jos in apa, de pe trambulina. Iti tii respiratia si-ti spui ca ar trebui sa sari acum, fiindca nu se stie daca peste un minut sau peste o ora va mai fi la fel de sigura coarda elastica. Si ca, daca tot ti-ai propus sa faci asta, daca tot ai aflat ce placeri neasemuite, ce bucurii, ce trairi speciale vin dupa salt, merita sa incerci. Acum, nu altadata.

S-a uitat politicos la mine. Si distant. M-a aprobat cu o inclinare mica a capului si mi-a spus ca spera sa ne revedem. Iar mie, mult timp dupa aceea, gandindu-ma ca nu stiu nici eu si nu stie nimeni cand suntem pregatiti sa devenim parinti, mi-a parut rau ca i-am spus ce i-am spus. Dar apoi mi-a parut bine…

Vreau sa fiu frumoasa

Tara arde, iar eu ma privesc in oglinda si, in timp ce ma pieptan, sufar cumplit ca, o data cu sarcina, mi s-au inchis toate portile spre frumusete.

Sunt un om aplecat catre maretiile sufletului. Nu judec pe nimeni dupa felul in care arata - poate da, uneori, dupa felul potrivit sau nepotrivit in care se imbraca sau se ingrijeste. Nu am crezut niciodata ca principalele mele atuuri tin de infatisare. Am avut mereu grija sa-mi arat sufletul inaintea decolteului si gandul inalt si suplu inaintea siluetei slefuite in cure de slabire si exercitii in sala. Si, totusi, as minti daca as spune ca nu sufar tot mai mult pe masura ce conturul meu de femeie se preschimba teribil, mergand intr-o directie care nu mai are nimic in comun cu armonia.

Stiu ca se spune ca toate gravidele sunt frumoase, ca au o stralucire care le face unice, ca au o senzualitate pe care femeile care nu poarta o alta viata in pantec nu o pot avea. Dar stiu si ca lunile din urma ale sarcinii sunt greu de indurat pentru orice femeie, asa cum grele sunt si lunile de dupa nastere, cand abia devenitele mamici se lupta sa-si recastige trupul de femeie sprintena, subtire, mladioasa.

Nu punem pret pe frumusete atunci cand nu ne lipseste dintre atribute, chiar si dintre cele secundare. Dar atunci cand ni se intampla ceva si o pierdem, cand ne imbolnavim, cand ne ingrasam prea mult in timpul sarcinii sau chiar fara sa asteptam un copil,  cand scapam de sub control haturile echilibrului, astfel incat ne uitam in oglinda si nu ne mai recunoastem, ne napadeste o suferinta pe care n-o mai domolim decat dupa ce castigam lupta pentru frumusetea pierduta. Pentru ca, totusi, oricat de mult ne-am ascunde sub declaratiile legate de frumusetea interioara care conteaza inainte de toate, infatisarea noastra conteaza enorm de mult, in primul rand in propriii nostri ochi, nu-i asa?

Uneori dragostea nu e de ajuns

Aud tot mai des de femei care nu reusesc sa ramana insarcinate. Toate au cam aceleasi probleme si urmeaza cam aceleasi tratamente. Constatarea ma intristeaza si imi da de banuit ca majoritatea au facut candva cam aceiasi pasi ce i-au adus aici.

Filmul “4 luni, 3 saptamani si doua zile” e localizat in anii comunismului, cand a ramane insarcinata era o problema grava, inspaimantatoare si cumplit de des intalnita. Femeile tinere se fereau de sarcini cu mijloace rudimentare, improvizate, musai naturiste, fiindca de alt fel nu existau. Si nu se fereau cu folos.

In anii nostri in care medicina a luat avant, iar toti suntem mai vigilenti cu sanatatea noastra, totusi, s-au inmultit ingrijorator cazurile femeilor care nu reusesc sa ramana insarcinate atunci cand isi doresc.

Nu sunt medic si nici nu am caderea sa emit vreun fel de teorii. Dar nu ma pot abtine sa constat ca, dintre cele patru femei - toate tinere si perfect sanatoase - care mi-au marturisit in ultimele luni ca se lupta cu problema conceptiei, toate au urmat acelasi parcurs al catorva ani in care au luat anticonceptionale, iar acum nu mai reusesc sa isi readuca trupul in stare de perfecta functionare. Nu-mi pot reprima banuiala ca, totusi, unele dintre mijloacele de contraceptie actioneaza asupra organismului pe termen cu mult mai indelungat decat scrie in prospecte. Poate ca ma insel, dar mintea mea nu e in stare sa gaseasca o alta explicatie mai plauzibila. Pentru ca stiu sigur ca oamenii se iubesc si azi la fel de mult ca odinioara - ba poate chiar mai mult, pentru ca au o viata mai tihnita si vise mai dulci - si au conditii mult mai bune decat in urma cu 20 de ani sa isi creasca copiii. Si, totusi, uneori,  dragostea nu e de ajuns… Iar cand inteleg ca eu am fost una dintre norocoasele planetei, si ca sarcina mea a venit fara s-o astept, doar dintr-o speranta negandita vreodata, sunt cu atat mai recunoscatoare sortii si iubirii mele pe care am asteptat-o toata viata, si pe care o voi pastra si dincolo de moarte.

Nu-i usor sa fii gravida

E un miracol. E o implinire. E un calvar. E o pacoste. E un dar. E un dat. E cea mai de pret minune a lumii. Sa fii insarcinata e uneori cea mai mare bucurie de pe pamant. Alteori…

Am auzit de nenumarate ori expresia “Doamne, numai sa nu fi ramas gravida!”. Stiu ca exista femei care au simtit ca, daca ar accepta sa duca pana la capat o sarcina, si-ar nenoroci viata. Si am intalnit si femei care au considerat de la bun inceput ca sunt prea tinere sau prea sarace, ca au deja un copil sau doi si ca nu-si mai doresc altii, ca sunt intr-o relatie nepotrivita sau fara viitor si, fara ezitari, s-au programat la cabinetul acela, unde am fost si eu, de unde pleci cu o sarcina in minus si cu un pacat in plus.

Nu e usor nici sa accepti sa treci printr-o a doua sarcina, dupa ce, la prima, ti-a fost rau timp de noua luni si, atunci cand nu ti-ai dorit moartea, ti-ai dorit - tardiv -  o noua viata, fara copii si fara simptome de gravida intoxicata. Am prietene care-mi spun, onest, ca ar mai vrea alti prunci, daca nu ar fi atat de traumatizate de raul sarcinii si de transformarile din timpul celor noua luni, incat nici nu se mai pot gandi la una ca asta. Ca au ramas cu spaima greturilor care le-au facut sa ajunga de mai multe ori la perfuzii, cu groaza picioarelor umflate si cu tristetea kilogramelor in plus, de care nu s-au mai descotorosit niciodata pe de-a-ntregul.

Ma pomenesc de multe ori in cate un cerc de amice in care discutia ajunge, inevitabil, la episodul nasterii, si mai toate cele prezente au povesti napraznice despre travaliul lor intins pe zile si nopti intregi, despre doctorii indolenti sau rauvoitori, despre asistentele acre si nesuferite, despre conditiile cumplite din spitale. Si marturisesc ca am eu insami partea mea de show in care-mi spun, mereu cu succes, istoriile horror. Dar eu stiu ca am putut trece mai departe, ca mi-am vindecat ranile mintii si am acceptat, cu greu, dar am acceptat, ca asa a fost sa fie si ca nu mai pot sa schimb nimic din trecut. Insa n-as putea contrazice pe nimeni dintre cele care mi-ar spune, cinstit, ca o sarcina nu-i treaba lesne de dus la bun sfarsit, mai ales atunci cand te straduiesti sa iti duci viata mai departe fara sa renunti nici la obiceiuri, nici la slujba, nici la dragoste, nici la frumusete, atat cat se mai poate – fiindca nicio femeie nu vrea sa se lase doborata de senzatia ca s-a preschimbat intr-un balon umblator.

Am si eu momente de slabiciune, cand simt ca nu pot sa ma ridic din pat de moleseala, cand nu mai pot sa indur usturimea gleznelor tumefiate, cand mi-e teama sa ma uit in oglinda. Si recunosc ca e greu, ca mi-e greu. Dar stiu ca si daca ar fi noua luni intregi de rau si de ameteala, tot ar fi platite pe de-a-ntregul de o singura clipa luminata de senzatia pe care o ai atunci cand iti simti copilul inotand in tine ca intr-un vas al fericirii. De o singura secunda imbatata de emotia pe care o deslusesti in palma asezata pe pantecul tau a barbatului pe care il iubesti atat de mult, incat l-ai luat sa-ti curga prin vene, sa-l inmultesti, sa-i dai copilaria inapoi in dar, sa-l faci nemuritor.

Copiii unesc sau dezbina un cuplu?

Intrebarea mea s-a nascut demult, pe vremea cand asteptam ceilalti copii. A primit si raspunsuri in trecut. Dar eu am inceput o noua viata, si ajung din nou la marile interogatii, inarmata cu sperante la care nu mai avusesem acces de multa vreme.

Imi amintesc mereu cum o descoseam pe prietena mea, Mariana, care avusese copil inainte ca eu sa raman insarcinata pentru prima oara. Cum dadea ea din capsorul ei blond si buclat si, luata pe sus de treburile coplesitoare ale maternitatii abia intalnite, imi recomanda sa ma gandesc bine ce fac… Imi amintesc mereu si de prietena mea Ioana, care mi-a marturisit ca, pe timpul sarcinii, s-a simtit atat de rau, incat ea si sotul ei abia si-au mai vorbit, si n-au mai facut dragoste decat mult dupa ce ea a nascut. Si ca, dupa o asemenea grea incercare, labartata pe mai bine de un an, nimic n-a mai putut fi la fel in iubirea lor, in atingerea lor, in comunicarea lor.

Fosta mea colega, Ruxandra, mi-a povestit cum s-a hotarat sa-si paraseasca barbatul exact inainte sa nasca. Pentru ca atunci sensibilitatea ei atinsese cotele cele mai inalte, facandu-i de nesuportat nesimtirea lui care urcase, deopotriva, pe culmi. Si, ca sa fiu cinstita, cel mai des imi amintesc cum, dupa ce am avut cel de-al doilea copil, coplesita de griji si de treburi, i-am propus pentru prima data barbatului langa care traiam de multa vreme sa ne despartim. Sa luam el un copil si eu unul, si sa ne facem astfel viata un pic mai suportabila. Pentru ca, intr-adevar, cu doi deodata, mi-a parut, o vreme, de neindurat.

Stiu si cupluri splendide care au ajuns sa se adore unul pe celalalt privindu-se cu dragoste noua, reflectata in ochii copilului. Am vazut relatii care au inflorit cu adevarat abia dupa ce a venit pe lume un pui de om care sa le semene amandurora. Admir din tot sufletul familii in care amandoi parintii se dedica fericirii copiilor, fara sa uite de propriul drept la fericire. Dar eu stiu si ca o data cu copiii pot aparea marile disensiuni, ca, dintr-o data, slabiciunile unuia dintre parinti se preschimba in catastrofe, pentru ca, de-acum, sunt vazute de ochii naivi ai unui prunc, iar celalalt parinte vrea cu orice chip sa-si fereasca odrasla de exemplele care i-ar putea zgaltai increderea sau demnitatea.

Am toate zvacnirile de neliniste din manualele dedicate graviditatii, dar si pe cele din cartile nescrise ale marilor iubiri. Imi insteleaza inima si pantecul toate sperantele lumii ca voi avea un prunc frumos si sanatos, care sa semene barbatului pe care il iubesc dincolo de orice indoieli, si fosnesc deja, in gandul meu, paginile unei carti de dragoste in care raspunsul la intrebarile fara somn va fi intotdeauna linistitor si senin. Dar nu voi sti exact ce va fi, cum va fi, decat atunci cand ne vom privi in ochi unul pe celalalt si vom simti - sau nu… - pogorand asupra noastra implinirea marilor izbanzi ale dragostei.

Voi avea un copil

La inceput n-am vrut sa spun nimanui. Pentru ca eu insami nu puteam crede. Apoi am mai asteptat, sa ma conving ca e totul bine cu noi. Dar port in mine un miracol crescand pe care nu-l mai pot tainui: voi avea inca un copil.

Ii spuneam iubitului, de o vreme incoace, ca nu-mi mai e de ajuns imbratisarea. Ca tanjesc sa-i intru in sange, ca as vrea sa se ascunda intre coastele mele. Ca mi-e dor de el nu doar atunci cand e departe, ci si atunci cand nu-i simt pulsul batand langa tampla mea.

Mi s-a facut apoi dor de copilaria lui. M-am simtit ravasita de dragoste pentru parintii lui pe care nu i-am intalnit niciodata, iar intr-o noapte am visat ca il nasc, si il hranesc la san, si il cresc, si il apar de relele lumii. Iar dimineata m-am trezit plangand de setea de a-i fi mama, si sora, si iubire dintai, si sotie, si amanta, si fiica. Si tot intr-o noapte, in vis, mi-a venit vestea ca toate dorintele mele s-au implinit. Confirmarea medicilor nu m-a mai facut sa tresar.

Recunosc, mi-a fost teama de clipa in care ii voi spune lui. In prima secunda m-am gandit sa vorbesc mai intai cu Simona -prietena mea, sufletul meu pereche care vietuieste nedrept de departe, peste distante, peste asteptari. Am intins mana spre telefon. Dar gestul meu a inghetat in aer: a tradare, a speranta. Si pentru prima oara in viata mi-am spus ca nu asa trebuie sa fie. Ca am sa-i spun si ei, deindata, dar ca, de data asta, trebuie sa fie altfel.

Si a fost.

Ne-am bucurat si am plans imbratisati. Ne-am tinut de mana cand am privit prima oara spre ecranul ecografului. Si ne tinem si acum de mana, privind catre  viata care a inceput o data cu noi: cea mai frumoasa dintre vietile posibile. O viata in care Mos Craciun ne va aduce barza, care ne va aduce minunea, care ne va aduce lumina, si nesomnul, si rostul, si rodul dragostei noastre.

Foto: Paul Buciuta/ MareaDragoste